Uneori, ți-e tare dor...

Rând pe rând, dispar dintre noi ființe deosebite, cu care te-ai obișnuit și care dădeau un sens harababurii dimprejur. Câtă vreme trăiau nici nu realizai ce rol imens aveau. Abia după ce pleacă simți că ești tot mai singur și că-i tot mai pustiu, deși te înconjoară mii de oameni. Un asemenea om era Părintele Paisie Olaru.

În vremuri incerte, când călătoream pe un drum ce nu-mi era propriu, dar îl căutam cu încăpățânare pe cel autentic, m-am sprijinit și de Părintele Paisie ca de un stâlp puternic.

Lucram ca inginer și, trăind cu nostalgia preoției în suflet, în câteva toamne, când frunza ruginită din Munții Neamțului te predispunea la meditație, am ajuns la chilia încântător de simplă a Părintelui Paisie de la Sihla. Nu se poate relata prin cuvinte liniștea sufletească cu care ieșeai de sub epitrahilul Părintelui. Îmi amintesc și acum că, aievea, simțeai harul lui Dumnezeu cum te pătrunde. Nu mă îndoiesc că era un harismatic.

Dialogul cu el era simplu și profund. Exemplele alese erau din viața de zi cu zi a credincioșilor. Își aducea aminte cu sfințenie de părinții lui, de satul natal, de oamenii care trăiau cu frica lui Dumnezeu.

Avea o smerenie autentică. Nu era nimic artificial în ea. Nu se smerea convențional. Te întreba atât de firesc: „Ai fost la Părintele Cleopa?” Și-i răspundeam: „Nu încă, urmează”. Părintele completa: „Apoi, eu ți-am dat numai un ceai. Hrană de-adevăratelea o să-ți dea el”.

Acum, când mă uit în jur și simt că-i greu, am nostalgia anilor ’70 și mi-e tare, tare dor de Părintele...

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, p. 35)