Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea cuprinde lumina, bucuria și dragostea pe care acest Părinte sfânt Paisie le-a adus, ani de-a rândul, în sufletele miilor de credincioși care l-au cercetat și l-au iubit. S-au scris multe despre blândul păstor din munții Sihlei, dar izvorul va rămâne pururea nesecat, căci părintele se află încă printre noi, nu și-a sfârșit lucrarea odată cu mutarea sa la Domnul. Sfaturile, povețele, cuvintele pline de duh, izvorâte din iubire și rugăciune, pilda vieții sale, sămânța credinței sădită în sufletele oamenilor, toate acestea aduc în inimile noastre roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” (Galateni 5, 22-23).

Părintele Paisie a fost un duhovnic iscusit, care a suferit, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „durerile nașterii, până când Hristos ia chip” în toți cei pe care Bunul Dumnezeu i-a rânduit să-i fie fii duhovnicești. Deși, după mărturiile unora dintre cei care l-au cunoscut, înfățișarea sa părea aspră, ochii albaștri, pătrunzători, te făceau să simți fiori la prima întâlnire, Părintele Paisie era însă de o smerenie, blândețe și bunătate rar întâlnite. Vorbea puțin, dar se ruga mult. A fost înzestrat de Dumnezeu cu un suflet sensibil, deopotrivă deschis pentru liniște și pentru oameni. Iubea foarte mult liniștea, tăcerea, natura, nu-i plăcea să trăiască între mulți, își ascundea nevoința, dar, mai presus de toate, îi erau dragi oamenii, călugări sau mireni, credincioși iubitori de Hristos. Îi primea pe toți cu dragoste și blândețe, îi asculta, îi povățuia, îi mărturisea, îi binecuvânta, se jertfea pe sine pentru ei, purtând grijă de mântuirea sufletelor lor.

Părintele Paisie a fost un străvăzător duhovnic al inimii, prin marea sa dragoste și milă față de toți, adresându-se direct inimii, câștigând mii de suflete și sădind în inimile oamenilor încredere și nădejde de mântuire. Se smerea el cel dintâi, pentru a-i convinge pe fiii săi duhovnicești să se smerească și să-și plângă păcatele.

Totul începea cu rugăciunea. Sfaturile și cuvintele de mângâiere către credincioși se transformau în rugăciune. Rugăciunea se dovedea cea mai potrivită cale de a comunica cu Dumnezeu și cu oamenii în același timp, părintele fiind puntea dintre om și Dumnezeu, cel prin care vorbea Însuși Domnul, cel prin care credincioșii se simțeau primiți, iertați și îmbrățișați de Dumnezeu ca niște fii rătăcitori care se întorc la Tatăl. Prin marea sa dragoste și milă pentru oameni, nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat. Cu numai câteva cuvinte, părintele reușea să ridice pe oricine bătea la ușa chiliei sale, îi izbăvea de deznădejde și le promitea Raiul. Nu vorbea aproape deloc despre iad, dar, sădind nădejde în sufletele oamenilor, pomenea tot timpul Raiul și bucuriile drepților. Și salutul său obișnuit către fiii duhovnicești era aceasta: „Să ne întâlnim la ușa Raiului!”.

Cel mai mult îi îndemna pe oameni să se roage: „Rugați-vă mereu! Rugați-vă din inimă! Rugați-vă cât mai mult lui Dumnezeu. Aceasta este toată speranța mântuirii noastre”. Din rugăciune izvorăsc toate faptele bune. Orice creștin, fie călugăr, fie mirean, era povățuit să aibă un program de rugăciune, să lase grijile trecătoare, mândria, vorba multă, să meargă la biserică și să-și mărturisească păcatele, să citească din Noul Testament, Psaltire, Viețile Sfinților și învățăturile Sfinților Părinți, să facă toate cu binecuvântarea duhovnicului și cu rugăciune. Iubitor al vieții însingurate și al tăcerii, le amintea fiilor duhovnicești să nu uite cuvintele Mântuitorului: „pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății”, îndemnându-i să prețuiască tăcerea, căci „prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorba deșartă și învățăm a ne ruga”.

Părintele Paisie era o pildă vie pentru toți credincioșii; potrivit spuselor Mântuitorului: „cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema întru Împărăția lui Dumnezeu”. De o blândețe rar întâlnită, punea el însuși în practică sfaturile și cuvintele pe care le rostea: „Turma lui Hristos se păstorește cu fluierașul, iar nu cu bățul”. Din mărturiile ucenicilor mai apropiați, aflăm că părintele era blând chiar și cu cei care cădeau în ispite și păcate grele; nu-i mustra aspru, ci îi primea cu dragoste, îi îmbărbăta, plângea alături de ei, îi îndemna să părăsească păcatele pentru a primi milă și iertare de la Dumnezeu. Cu numai câteva cuvinte simple, dar pline de mireasma Duhului și putere, convingea pe fiecare să se pocăiască și să pună început bun, trezea conștiințe, deschidea inimi și împăca sufletele tuturor. Părintele îi îndemna pe fiii săi duhovnicești să fie blânzi, înțelepți și liniștiți, să aibă pace sufletească, să fie mulțumiți, știind că toate sunt rânduite de bunul Dumnezeu; îi îndemna să aibă răbdare în boli și greutăți și să aducă slavă pentru toate Celui ce ne-a zidit pe noi, să-și taie voia proprie, lăsându-se în voia Domnului și să nu uite de moarte, căci: „Moartea le pune capăt la toate! Aducerea aminte de moarte îl smerește pe om și îi dă râvnă pentru rugăciune, și uneori și lacrimi”.

Modul de adresare al părintelui către cei ce îl cercetau: „tătucuță”, „draga tatii”, „tătucă”, „dragul tatii”, „tată”, arată că el însuși se simțea un părinte, un tată pentru toți cei asupra cărora își revărsa dragostea și mila. A fost și a rămas un adevărat părinte, pentru toți cei care și-au găsit alinare sub epitrahilul său.

Părintele Paisie a fost înzestrat de Domnul cu daruri care l-au făcut cunoscut și iubit de mii de credincioși din toate treptele sociale, „copii de toată mâna”, cum îi plăcea părintelui să spună. Avea un dar neobișnuit cu care pătrundea conștiința și inimile credincioșilor pe care îi primea cu milă și dragoste nețărmurită, la orice ceas din zi și din noapte, iar prin smerenie și blândețe cucerea și întorcea la Hristos pe cei ce veneau la el cu credință.

Părintele ne așteaptă acum la poarta Raiului, căci, după cum spunea adesea: „De vom trăi în desăvârșită dragoste unii cu alții, avem credință și nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo în veșnica viață, ajutându-ne harul lui Dumnezeu, rugăciunile Preacuratei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților”.

Monahia Maria Bălan, Mănăstirea Agapia

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 258-261)