În șirul monahilor nevoitori de la Schitul Pocrov se numără și Arhimandritul Haralambie Vasilache, mărturisitor al credinței în temnițele comuniste – temnițe prin care au trecut mulți slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Haralambie Vasilache a rămas alături de fratele său, Vasile, în memoria locului mai ales  pentru predicile și slujbele înălțătoare pe care le săvârșea în perioada cât a viețuit în surghiun, la  Schitul Pocrov.

Părintele Haralambie s‑a  născut la 5 august 1910, în localitatea Idrici din comuna Roşieşti, judeţul Vaslui, fiind unul dintre cei șapte copii ai preotului Gheorghe Vasilache și ai soției sale, Aglaia. După absolvirea Facultății de Teologie  de la București, în anul 1935 se căsătorește și este hirotonit preot pe seama Bisericii Domnești din Bârlad. Mai apoi slujește în parohia Lunca Banului, iar din anul 1936 este transferat la Episcopia de Huşi. La 1 septembrie 1938 este încadrat ca slujitor al Mitropoliei din Iaşi, unde se remarcă prin predicile sale. Însă cuvântările sale loveau în materialismul comunist şi viața religioasă din U.R.S.S. din vremea aceea[1], fapt care mai târziu îl va incrimina în fața autorităților comuniste.

Dorind sa urmeze vieții monahale, în anul 1944 primește chipul îngeresc din mâinile fratelui său mai mare, Vasile, stareț la Mănăstirea Antim. La începutul anului 1945, Patriarhul Nicodim Munteanu îl numeşte stareţ al Mănăstirii Neamţ, dar după opt luni de stăreție se retrage.

Odată cu instaurarea regimului comunist, părinții Vasile și Haralambie sunt îndepărtați din viața bisericească și iau calea exilului. Astfel, arhimandritul Haralambie, în februarie 1948 este transferat la Mănăstirea Vovidenia din Huşi apoi, în scurt timp, rând pe rând la Mănăstirea Dobrovăț, la un schit de lângă Crasna și parohia Tupilați, după care este eliberat din funcție și retras în satul natal. Arhimandritul Vasile se încadrează în obștea Mănăstirii Neamț, iar la data de 25 noiembrie 1949 este numit egumen la Pocrov[2], „una din cele mai sărace şi ruinate mănăstiri, care se afla pe un pisc de munte”[3]. După un an se retrage aici și părintele Haralambie împreună cu tatăl său, preotul Gheorghe Vasilache.

Schitul Pocrov, sub administrarea egumenului Vasile, a cunoscut o deosebită înflorire atât materială, cât mai ales spirituală. Rânduiala de rugăciune era împodobită zilnic cu Sfânta Liturghie, singura mângâiere a celor doi monahi cărturari care prevedeau că vremurile de restriște le vor aduce și mai multe necazuri.

Cu toate că schitul era sărac și ascuns în munți, potecile care se îndreptau spre Pocrov erau bine bătătorite. Duminica și în sărbători mulți credincioși din satele învecinate, până pe Valea Muntelui, veneau să primească mângâiere la slujbele frumoase săvârșite aici, dar mai ales să asculte cuvintele pline de înțelepciune ale celor doi părinți. În zilele obișnuite își făceau curajul să urce în Poiana Raiului și oameni de seamă: scriitori, poeți, profesori de teologie și mulți alții, care doreau să îi revadă pe erudiții arhimandriți, membrii grupului „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, care acum petreceau în liniștea sihăstriei.

Cu toate acestea, strădania duhovnicească a călugărilor de la Pocrov nu era pe placul regimului, mai ales că părintele Haralambie se străduia să se opună doctrinei marxiste prin diferite meditații și predici pe care le adunase într-o serie de manuscrise. Pentru aceasta, Securitatea îi ținea sub observație urmărind mai ales numărul de credincioşi care frecventau slujbele, cât şi predicile celor doi preoți.

„În biserică – consemna un informator - era lume, femei, bărbaţi şi tineret, veniţi de prin părţile Pipirigului. La sfârşitul slujbei, călugărul Haralambie Vasilache a rostit o predică despre însemnătatea femeii în creştinism. Printre altele, el a spus că, astăzi, femeia a părăsit căminul. Ea este funcţionară, este orice afară de mamă, deci din cauza aceasta copiii sunt crescuţi la voia întâmplării, fără credinţă, fără frică de Dumnezeu, fără respect de oameni şi acest lucru se întâmplă aşa, pentru că mamele azi nu mai sunt mamele de altădată, gospodine credincioase care dădeau viaţă căminului; din cauza aceasta, tineretul pe care îl avem, ţara şi biserica merg la ruină. [...] El face apel la femei să fie credincioase, să facă şi pe bărbaţii lor să fie credincioşi, ca în felul acesta să salveze Biserica de la pieire.”

„Biserica ortodoxă este hrana sufletească a tuturor credincioşilor ortodocşi [...] Să nu pierdeţi nădejdea în Biserica lui Hristos, care este hrana noastră sufletească. În toate timpurile, Biserica a fost biruitoare. [...] Dacă timpurile sunt grele, cu atât mai mult, ca şi altă dată, îndreptaţi-vă gândurile către Bunul Dumnezeu, care este Atotputernic”.

După un deceniu de viețuire la Schitul Pocrov, în primăvara anului 1959, Securitatea din Târgu Neamţ avea să-i ancheteze pe frații Vasilache pentru „acţiune de agitaţie contrarevoluţionară”, fapt pentru care au fost scoși din mănăstire, primind interdicția de a mai purta haina monahală și de a sluji ca preoţi. Astfel au fost nevoiți să se retragă în comuna natală, unde au petrecut patru luni. La data de 15 septembrie 1959, după o percheziţie amănunţită în scopul găsirii „tuturor materialelor scrise împotriva regimului democrat, scrisorile cu elementele aflate în ţările capitaliste şi alte materiale compromiţătoare”, au fost arestaţi de către Securitate, care a confiscat 20 de volume de manuscrise şi 40 de cărți scrise de cei doi ieromonahi.

Fiind arestat, părintele Haralambie le-a spus nepoţilor săi, care erau copii: „Uitaţi-vă la mine, pentru că nu mă veţi mai vedea vreodată”. În timpul nenumăratelor anchete, Securitatea l-a supus la presiuni fizice şi psihice insuportabile. Tribunalul Militar Iaşi, prin sentinţa nr. 122/22 din martie 1960, avea să-i condamne: pe Vasile Vasilache la 8 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, iar pe Haralambie Vasilache, la 7 ani închisoare şi 4 ani interdicţie corecţională, cu confiscarea totală a averii personale, pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

După condamnare, părintele Haralambie a fost purtat prin închisorile de la Bacău, Gherla, Jilava şi pentru ultima dată, din nou la Gherla. Nu a rezistat torturilor din temniță şi s-a stins ca o lumânare în ziua de 23 noiembrie 1962 [4].

Despre ultimele zile ale martiriului său ne dă mărturie monahul Nicolae Steinhardt, care scrie: „Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, Părintele Haralambie [Vasilache] aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se afla, întâmpina sfârşitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu‑i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu‑l, grăindu‑i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens.

(…) Părintelui Haralambie – ca unui sfânt – cutez să‑i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumate înainte, în celula douăzeci şi cinci. (…) Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută‑n sută convins că are să moară şi tot sută‑n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine zile şi se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe Părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de unde, noi stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicându‑l de pe jos – îl cară la infirmerie. Am aflat mai târziu că a murit a doua zi.”[5]

Fratele său, Vasile, închis și el atunci la Gherla, avea să noteze despre acest moment: „În noiembrie 1962 am simţit că trebuia să privesc pe micuţa fereastră a celulei. Nu mi se îngăduia s-o fac, dar mi-am asumat riscul. Am văzut doi condamnaţi cărând pe o targă cadavrul unui alt deţinut. Era acoperit cu un cearşaf şi îl duceau la morga penitenciarului. Iarăşi am avut acelaşi simţământ că deţinutul mort era Haralambie. S-ar fi putut prea bine să fi fost aşa. Într-adevăr, după cum am descoperit mai târziu, Haralambie s-a stins în ziua aceea.”[6]

Din rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1970 osemintele părintelui Haralambie au fost aduse de la Gherla și se odihnesc în cimitirul Mănăstirii Cernica[7]. Fire ascetică și iubitoare de slujire, arhimandritul Haralambie înalță acum cântare de biruință împreună cu îngerii la Liturghia Cerească, mijlocind pentru Biserica și neamul nostru românesc.