Această dumnezeiască ascultare dar, răsădită de Însuşi Hristos Domnul în sfinţii Săi ucenici, s-a moştenit de sfântul rang îngeresc al monahilor, în care mulţi strălucind ca soarele în sfânta ascultare cu desăvârşire au îndeplinit voia lui Dumnezeu, că încă şi întregul rang monahicesc se întemeiază pe sfânta ascultare. Şi în vremurile de demult sau în viaţa de obşte, sau în calea împărătească, adică câte doi sau trei petrecând, sau în pustietăţi, cu ascultare în marea lor parte începeau vieţuirea lor şi astfel, cu darul lui Dumnezeu, s-au ferit de ispitele diavoleşti. Iară acelora ce samavolnic viaţa monahicească începeau, de multe ori şi în multe feluri le-au urmat ispite diavoleşti, de la care să ne ferească pe noi Dumnezeu cu darul Lui. Ascultarea dumnezeiască şi dintr-aceea mare laudă are, căci este, după Sfântul Ioan Scărarul şi învăţătura altor Sfinţi Părinţi, maică şi temei a tuturor poruncilor evanghelice, adică a smereniei, iară de care nimeni nu s-a mântuit şi nici a se mântui nu poate. Chiar şi însăşi dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, care este vârful şi căpătâiul tuturor poruncilor evanghelice, se înfăptuieşte prin ascultare, după cum Domnul zice: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”. Şi iarăşi: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte”. Şi iarăşi: „Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele”. Iar păzirea poruncilor lui Hristos şi a cuvintelor Lui nu este altceva decât desăvârşita ascultare către Hristos Domnul.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 91)