Prin ascultarea pe care o arătăm unui om, nu îndeplinim neapărat niște porunci care ar avea mare nevoie să fie îndeplinite. Dacă eu descarc o căruță de lemne sau mut un sac cu făină dintr-o parte în alta la porunca duhovnicului meu, faptul că eu am mutat sacul de făină din punctul A în punctul B este ultimul scop al gestului meu. Ceea ce mă interesează cu adevărat este să repar în mine trufia și revolta pe care le simt atunci când mi se cere să ascult. De ce? Pentru că oarecând, prin neascultare, eu m-am despărțit de Ziditorul meu. Da, dar am făcut-o liber! Liber am făcut-o , dar care sunt roadele așa numitei mele libertăți? Ceea ce am eu acum este infinit mai prejos decât ceea ce am avut dintru început de la Ziditorul meu.

Prin puterea de a asculta, noi restabilim relația cu Dumnezeu. Hristos, când a venit pe pământ, ne-a zis că nu face ceea ce voiește El, nu face voia Sa, ci voia Tatălui Care L-a trimis. Această renunțare la Sine pentru Tatăl, care are loc în ascultarea lui Hristos, nu trebuie înțeleasă ca o sinucidere spirituală și nici ca anulare a propriului eu, ci ca o supremă manifestare a dragostei.