El Însuși prin Sine și întru Sine cu milostivirea și iubirea Sa de oameni cea nemărginită și negrăită, „făcându-se ascultător Părintelui Său până la moarte” și vindecând prin ascultarea Sa neascultarea noastră, a deschis tuturor celor ce cred drept în El și ascultă poruncile Lui cele dumnezeiești, ușile Împărăției Cerului.

Acestei pilde a lui Hristos urmând, cei opt mii de creștini ai Bisericii din timpul Apostolilor au petrecut de obște, neavând nimic al lor, iar pentru acest fel de viață s-au învrednicit a câștiga un suflet și o inimă. Prin acest fel de viață, și cei de demult Preacuvioși Părinți din toată lumea au strălucit mai mult decât soarele, primind legiuirea cea dată lavrelor și mănăstirilor prin Sfântul Vasile cel Mare, gura lui Hristos. Pentru că niciun alt fel de viață nu aduce omului așa grabnică sporire ca cea de obște cu fericita ascultare, dacă este trăită cu înțelegere, izbăvindu-l în scurtă vreme de toate patimile sufletești și trupești pentru smerenia care se naște din fericita ascultare, aducându-l la așezarea cea dintâi, ca să fie omul cu adevărat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, precum a fost zidit întru început. Iar pe darul lui Dumnezeu, cel primit la dumnezeiescul botez, îl face să strălucească în om mai mult decât pe celelalte daruri duhovnicești cărora, cu darul lui Dumnezeu și prin smerenia cea adevărată, se învrednicește a fi părtaș adevăratul ascultător, încât de multe ori și singur, cu simțirea cea sufletească, poate să-l simtă în chip gândit.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești vol. 2, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 147)