În vremea aceea s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea pentru Templu şi i-au zis: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? Ba, da! - a zis el. Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte, zicând: Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine. În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în Împărăţia Cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor. (Matei 17,24-27; 18, 1-4) (Sâmbătă în săptămâna a zecea după Rusalii)

Domnul a fost pus de mai multe ori în situația de a da un răspuns cu privire la respectarea Legii vechi. Ar fi putut să afirme că ea își încetează valabilitatea prin Legea Harului, însă El nu venise să strice Legea, ci să o împlinească (Matei 5, 17), adică să o desăvârșească. Sfântul Pavel le scrie galatenilor că Domnul S-a născut din sămânță omenească și S-a supus Legii (Galateni 4,4-5), accentuând prin aceasta fidelitatea lui Dumnezeu față de propriul legământ. Născându-Se în Betleem, a primit potrivit rânduielilor tăierea împrejur ca toți iudeii, a crescut în Galileea, ca un om de rând și fiu al unui dulgher, a mers în pelerinaj cu familia. Însă la 12 ani, rămânând la templu fără știrea părinților, atunci când a fost găsit, a zis: „De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2,49). Aceasta nu înseamnă că nesocotea rânduielile, ci, dimpotrivă, că le împlinea. Și mai apoi, atunci când Sfântul Ioan L-a întâmpinat pe Domnul la apele Iordanului, a spus: „eu am nevoie să fiu botezat de tine și Tu vii la mine?”, Iisus i-a replicat: „Lasă acum, ca să se împlinească toată rânduiala” (Matei 3, 14-16). Respectarea tuturor celor omenești s-a făcut, după cum scria și Sfântul Atanasie cel Mare, pentru ca Domnul să poată să ia asupra Sa toate cele ale oamenilor și să le mântuiască. Astfel, Domnul Hristos a luat întreaga fire omenească, cu slăbiciunile ei, afară de păcat (Evrei 4, 15) fiindcă acesta nu aparține umanității după fire, făcută de Creator bună, ci e proprie omului ca urmare a alegerii lui libere între bine și rău.

În Evanghelia acestei sâmbete se amintește despre plata dării către templu, o situație similară existând și azi, în parohiile noastre, credincioșii susținând printr-o contribuție anuală activitățile Bisericii. La evrei exista regula ca omul să dea zeciuială din ceea ce câștiga la templu, drept mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru toate. La creștini, se știe că la începuturi își vindeau averile și puneau toate la comun, împărțindu-se fiecăruia după trebuință (Fapte Apostoli 4, 35). Cu timpul, conștiința creștinilor că aparțin unei comunități a scăzut și chiar astăzi există o oarecare reticență din partea unora în a susține Biserica prin contribuții regulate. Desigur, până azi unele culte neoprotestante practică zeciuiala, susținându-și prin aceasta foarte puternic activitățile misionare și de prozelitism. O bază materială puternică este importantă la înființarea de noi comunități, zidirea a noi lăcașuri de cult, organizarea unor acțiuni bine calculate de ajutorare a săracilor și a celor năpăstuiți. 

Așa stăteau lucrurile și în Iudeea, atunci când ucenicii Domnului au fost întrebați de slujitorii templului: „Învățătorul vostru dă darea la templu sau ba?”. Dacă nu dădea, Hristos ar fi arătat că Se plasează în afara credinței poporului, în afara comunității. Totuși, reiese că nu era obligat să o facă, căci El îi spune lui Petru: „fiii Împărăției Tatălui dau și ei birul rânduit prin lege împăratului?”. Așa cum era în Legea veche, precum și în Evul Mediu european, cei din familia voievodului sau regelui nu plăteau impozit din cauză că statul nu era o instituție impersonală ca azi, ci era una și aceeași cu persoana conducătorului, considerat protector al poporului. Prin urmare, fiii împăratului erau scutiți de impozit fiindcă impozitul tocmai pe ei îi susținea. Dar Hristos dorește să arate aici că El și ucenicii Lui sunt nici mai mult, nici mai puțin decât reprezentanții lui Dumnezeu, concluzionând prin cuvintele: „Așadar, fiii sunt scutiți”. Totuși, Domnul adaugă cu înțelepciune că pentru a nu se scandaliza cei din jur, fiii Împăratului ceresc vor plăti impozitul. Însă Hristos nu are bani sau averi, cum nu are nici „loc unde să Își plece capul” (Matei 8, 20), de aceea îl trimite pe Petru la pescuit. În gura primului pește prins, acesta a găsit banul a cărui valoare era tocmai a contribuției la templu pentru două persoane. Prin aceasta, Dumnezeu nu Se dezice El Însuși de legea religioasă a locului.

Evanghelia continuă cu o explicație despre ierarhia din Împărăția lui Dumnezeu. Mântuitorul le prezintă ucenicilor o scară valorică inversă celei omenești. Până azi, cei mai bătrâni, cei mai înțelepți, cei mai pregătiți intelectual sunt cei mai mari în lume. Sau așa ar trebui să fie. La Bunul Dumnezeu lucrurile stau însă altfel. De aceea, Iisus ia un copil în brațe și spune că de nu vom fi ca acesta, în nerăutate, în nevinovăție și în lipsă de griji, nu vom fi vrednici de Împărăția cea cerească. Sfântul Apostol Pavel notează într-o epistolă că trebuie să fim copii întru nerăutate, dar nu copii la purtare (1 Corinteni 14, 20), adică nicicum lipsiți de simțire, de rușine, de noblețe în relația cu ceilalți. Împărăția lui Dumnezeu, prin urmare, este a celor care nu uită de rânduielile omenești, însă nici nu le pune pe acestea înaintea lui Dumnezeu. Sau cu alte cuvinte: nu legile și regulile sunt mai mari decât Dumnezeu, ci Dumnezeu e mai presus decât toate legile, dar ni le-a dat nouă pentru a ne putea ghida, știind astfel cum să mergem pe drumul vieții.