- Ce este Împărtăşania, Cuvioase Părinte, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

- Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toţi credincioşii ştiu că este Dumnezeu. Iisus Hristos Îşi menţine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. El spune de asemenea: “Cine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu nu va avea viaţă în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege că prin această primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca Dumnezeu după har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împărtăşeşti, El vine la tine, e mic ca tine. Aşa cum spun marii Sfinţi. Deci o identitate de Fiu, divină. Nu e nici o teamă că vorbim aşa. El este, nu e altul care s-a făgăduit, şi-şi ţine făgăduinţa. Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Şi calce cuvântul. Şi iată că-Şi ţine cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularităţi, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiţi, ştim că nu au putinţa pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într-o fericită ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au această putinţă. Au şi ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca ce li se dă. Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem depătimire pentru ca să se înţeleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiţi.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 17-19)