Scrii despre moartea tatălui tău. Ca om de vază şi avut, avea mulţi „prieteni” de putere şi bogăţie. Dar înainte de moarte n-a vrut să-l vadă pe nici unul. A cerut doar, în numeroase rânduri, să vină la el Krsta cizmarul. Iar acel Krsta n-avea nimic afară de credinţă şi bunătate. Şi când a venit Krsta, cel aflat pe patul de moarte nu i-a grăit nimic, ci i-a luat doar mâna şi i-a ţinut-o în tăcere. Iar când venea vreunul dintre prietenii şi tovarăşii lui puternici, îi făcea semn cu mâna să se îndepărteze. Întrebi: „Ce înseamnă asta?” Asta, copilul meu, înseamnă că omul pe moarte este sincer. Nu vrea să se atingă de el făţărnicia. La despărţirea de această lume, sufletul caută ce este mai bun în această lume. Iar mai bune în această lume sunt credinţa şi mila. Că mai bună este bunătatea Ta decât viața, spune prorocul (Ps. 63,3). Într-adevăr, el spunea asta lui Dumnezeu. Însă bunătatea lui Dumnezeu străluceşte prin omul bun. Apleacă-te peste patul celui ce stă să moară şi pomeneşte-i numele marilor împăraţi pământeşti, cuceritori, stăpânitori, bogătaşi, savanţi, artişti: nici un răspuns! Acele nume nu-i vor spune nimic. Ele sunt departe de sufletul lui ca un vis uitat. Când unui asemenea stăpânitor aflat pe moarte i s-a vorbit despre oameni mari, el a spus suspinând: „Nu-mi vorbiţi de cei pe care îi părăsesc, ci despre cei la care plec”. De asemenea, când unul dintre cnejii ruşi era linguşit şi pe patul de moarte, a strigat mânios: „A trecut vremea pentru aşa ceva! Acum vorbiţi-mi despre cineva mai bun decât mine!”. Aşadar, omul pe moarte este sincer şi caută în primul rând flacăra bunătăţii ca să îl încălzească, să îl lumineze şi să îi dea tărie.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2008, pp. 113-114)