Spunea Părintele: „Zilnic vin la mine băieţi şi fete. Bieţii copii, toate păcatele trupeşti le-au făcut, dar eu tot îi iubesc!”.

Părintele nu îndreptăţea faptele acelor tineri. Le caracteriza ca păcate trupeşti, dar, în acelaşi timp, îi iubea pe ei, căci „şi pentru ei a murit Hristos”. Îi atrăgea cu iubirea lui ca un magnet, vindecându-i, treptat, de păcatul cărnii. Această atitudine părintească a Bătrânului a fost deseori interpretată greşit, atât de puritanii conservatori, care se indignau, cât şi de „progresiştii” iresponsabili, care se bucurau din acelaşi motiv: fiindcă, vezi Doamne, Părintele „îngăduie păcatele trupeşti”. Nici unii, nici ceilalţi nu pricepeau că păcatul nu poate fi combătut prin osândirea plină de ură a păcătosului, nici prin condamnabila legalizare a căderii. Bătrânul combătea în mod eficient păcatul, iubindu-l pe păcătos şi creând în conştiinţa acestuia responsabilitatea pentru căderile lui, precum şi insuflându-i nădejdea în izbăvirea de ele întru Hristos, prin pocăinţă, iertare şi viaţă sfântă. Vroia să călăuzească sufletul spre viaţa cea nouă, nu să-l chinuie cu cea veche.

(Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 313)