Iisus e „îmbulzit de mulțime” ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu și ședea, pentru aceasta, pe malul Ghenizaretului. Imagine nu foarte des repetabilă în istoria profetismului israelit în care, dese ori, profetul nu doar că nu era ascultat, ci și batjocorit pentru rostirile sale, niciodată plăcute urechilor celor nereligioși. Domnul vede corăbiile pescarilor și pe aceștia curățind mrejele – semn că rataseră pescuitul. La ora la care Domnul rostea cuvintele vieții veșnice ei ar fi trebuit să asigure pește pentru comunitate, nu să curețe mreje. Nu. Nu le spălau – cum am putea crede –, ci alegeau peștii prinși de tot ce altceva îngreunase mreaja lor. Plecând de la pietre ori plante până la peștii ne-koșer care trăiau în apele Ghenizaretului. Îi putem privi și remarca oboseala și neputința lor. Domnul cheamă pe Simon la sine și îl roagă să depărteze corăbiile de țărm. Și de acolo, din corăbiile ce rataseră rodul apelor, Hristos propovăduiește.

Azi nu prea înțelegem aceste eforturi. E îndeajuns să ne depărtăm de țărmul vorbirii față către față și să hălăduim peste mările întunecate le unei comunicări corupte de adevăr pentru a crede că suntem stăpânii cuvintelor-vorbe. Domnul nu din teama de a-i privi pe oameni în ochi iese în rada neînsemnată a locului, ci pentru că de acolo putea vorbi nestingherit de „îmbulzirea mulțimii”. Unii dintre exegeții locului acestuia din Evanghelii ne spun că de fapt Hristos propovăduia în portul de pește, acolo unde se aprovizionau toți oamenii Capernaumului, ba chiar până mai sus, în satele răsfirate ce țineau calea de la Capernaum spre Nazaret. Dimineața aceea avea să-i nemulțumească profund. Nu veneau pescarii, iar venirea lor nu aducea pește.

La marginea acelui cimitir de nemulțumiri Domnul propovăduiește. Rostește cuvintele Vieții veșnice. Nu știm ce la va fi spus, punctual, pentru că Evanghelia păstrează doar cuvintele Sale către pescari. Încetează a vorbi mulțimilor și zice lui Simon, cel pe care îl rugase să scoată pe ape iar corabia, să mâne la adânc. Să lase mrejele și să pescuiască. Simon, pescar serios, spune Învățătorului că toată noaptea au trudit și nu au prins nimic. Voalat îi spune că acele clipe de după răsăritul soarelui nu aveau cum să mai aducă pești în mreajă. Și avea dreptate, cel puțin în plan pur tehnic, acolo unde el era cunoscător. Admite însă un lucru. Din ascultare, „după cuvântul Tău” (Luca 5, 5), aruncă mrejele. Și acestea se umplu de rodul apelor. Atât de mult încât cheamă cealaltă corabie ca să strângă împreună mrejele și mulțimea de pește ce le rupea. Amănuntul acesta al umplerii mrejelor de pește îl reținem drept o minune și dă oarecum numele acestei Duminici. Dar minune e și ascultarea lui Simon ce se va chema Petru și disponibilitatea lui de a împărți prea-plinul cu ceilalți. Trebuie să știm că tot ce numește Scriptura corabie pe lacul Ghenizaretului ori Marea Tiberiadei nu aduc a corăbiile ce ni le închipuim. Erau o alcătuire de lemn practică pentru a înfrunta apele – nu de puține ori învolburate – ale ochiului de apă ce-l numeau cu îngăduință mare. Și că, în general, pescuitul presupunea câte două ambarcațiuni ce aruncau mreaja și apoi o trăgeau împreună spre țărm. Unde descărcau, plăteau vama – una către Roma și una către Ierusalim și deseori una către vameși, de unde reținerea lor dinaintea vămuitorilor –, mergeau spre piață unde dădeau spre vânzare peștii câte unui neguțător. Ajungeau dese ori să muncească pe nimic. Iar corăbiile lor erau icoana acestei sărăcii. Îi scotea din foame curajul, răbdarea, forța privegherii cu ochii măriți pe vreme de noapte în așteptarea sclipirii de sidef a peștilor. Apa și cerul erau singura lor avere. Iar acum Cerul era printre ei.

Asta simte Simon-Petru și se pleacă la picioarele lui Iisus: „Ieși de la mine, Doamne că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Spaimă îl cuprinsese pentru că tot ce făcuse „pescărește” era împotriva a tot ce știa. Iisus îl pusese să arunce mreaja în curentul în care el știa – și așa este până astăzi, mi-au spus-o pescarii locului care încă mai robotesc pe luciul apei de acolo – că nu poate fi pește. Ascultarea face minuni. O ascultare a unui om îngrijorat de foamea camarazilor săi și mirat de forța din cuvintele Învățătorului. Asemenea lui și Iacov și Ioan – fii lui Zevedei, care erau împreună cu Simon. Dialogul acesta al omului surprins de minune și har îl avem purtat în larg. Departe de țărm, în intimitatea văzduhului vibrând de minune. Spre țărm Domnul îi liniștește neliniștindu-i: „Nu te teme; de-acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10). Știa oare Simon-Petru câte vor însemna toate acestea pentru el și pentru noi, ca Biserică, corabia din furtuni a comunității pe care o alcătuim împreună cu Domnul, împreună cu el, întemeiat-temătorul pescar.

Ce ne mai spune nouă oare Evanghelia aceasta când ne cumpărăm peștii și produsele de pește cam de peste tot și sub tot soiul de forme? Ce ne spune când nu suntem îngrijorați de dimineața zilei și nici nu privim de departe orizontul neștiind ce vom pune pe mesele noastre? Greu de zis. Vă pot spune cel mult că pentru mine este mai mult decât un prilej de rugăciune. Mereu când citesc pericopa aceasta mă întreb dacă sunt conștient cât de dificilă e misiunea de pescar de oameni și dacă pot echilibra prin efortul meu corabia slujirii mele pentru a o acorda celorlalte corăbii care aduc din adâncuri peștii cei hrănitori ai misiunii noastre de creștini, oameni ai lui Hristos. Opusul misiunii noastre îmi pare a fi aceea a pescuitorilor în ape tulburi care transmit, dacă se poate în direct, lâncezeala lor vecină cu nimicul. Hrănindu-se din foamea amărâților care așteaptă pe țărm sclipirea rodului pescuitului. Din a căror așteptare își hrănesc visurile de mari navigatori.

Am descoperit dese ori că a crede în Iisus Hristos înseamnă Să-i îngădui să împlinească minunea și, dacă poți, să-i dai o mână de ajutor. Sau măcar să nu-L încurci. Oare mai pricepem asta? Că a fi creștin înseamnă a nu-L încurca pe Hristos cu aerele tale de mare pescar de oameni. Am cunoscut cândva, demult tare, parcă în altă viață, în copilăria mea de pe malul Izei celei repede curgătoare, chiar în locul unde se întâlnea cu Tisa, unde se pescuia doar cu permis special, o mână de pescari de apă dulce. Simpatici, vorbăreți până la limita muțeniei absolute. Am tăcut cu ei zile întregi uimindu-mă de fiecare dată că nu peștii îi interesau, ci odihna lor, limpezimea gândurilor și tăcerea. Când ne despărțeam seara vorbeau mai mult în cei câțiva metri până la mașini de cât vorbiseră în toată ziua. O singură dată i-am auzit explodând în vorbărie. Când am prins cel dintâi pește cu măsura necesară pentru a fi numit trofeu. Mersesem doar să însoțesc și ei mă pescuiseră cu dragostea lor. Și mi-au dat măsura tăcerii care rodește în cuvinte și pe care nu o intuiește nimeni ascultând doar cuvintele.

Pe țărm, deseori singur, Domnul îi privea de departe. Putea vedea prin ceața nopții și auzi între zbaterile valurilor? Poate. Dar sigur privea mai la adânc. La inima lor. Nu confundați rodnicia pescuirii lor cu exercițiile noastre de pescuire. Lor le datorăm cea dintâi pescuire de oameni. Nu știm câți pești vor fi fost acolo – deși Evanghelia reține 153 – dar știm că cel puțin trei pescari au fost chemați la apostolie. În Evanghelia de la Ioan (21, 6) Hristos Domnul îi mai învață o dată, după Înviere, să prindă pești din contra-curentul apelor. Mereu va fi așa. Pescarii de oameni aruncă mreaja, iar Hristos Iisus face minunea. Îndrăzniți. Aruncați mreaja și bucurați-vă! E mereu cu noi!

Sursa: tribuna.ro