Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit. (Matei 11, 16-20) (Marți în săptămâna a patra după Rusalii)

Dintr-o citire fugitivă a Sfintelor Evanghelii se poate spune că, deși Mântuitorul Hristos și Sfântul Ioan Botezătorul și-au început propovăduirea cu aceleași cuvinte, anume „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor!”, totuși în ceea ce privește stilul de viață, Domnul și prorocul auster se pare că nu prea se asemănau. Aceasta nu indică nicidecum faptul că unul este în contradicție cu celălalt, ci că există căi coplementare în propovăduirea aceleiași Împărății.

Ne-am putea aștepta ca vestirea Evangheliei să însemne numaidecât austeritate, nemâncare, priveghere, seriozitate până la crispare și în niciun caz zâmbet. Însă lucrurile nu stau nici pe departe așa sau cel puțin nu neapărat. Vestea Bună înseamnă bucurie. Nimeni nu primește vestea că se apropie venirea Împărăției lui Dumnezeu cu tristețe, poate doar cei care știu că au multe păcate și se tem de pedeapsa ce-i așteaptă. Chiar și așa, există o pildă în „Istoria Lausiaca”, o scriere a Sfântului Paladie (sec. V), despre frații Paisie și Isaia care s-au călugărit. Unul a excelat în viața monahală prin bucurie și primirea străinilor, iar celălalt prin post, rugăciune și retragere în singurătate. După trecerea lor la cele veșnice, monahii din mănăstire și-au întrebat starețul care exemplu e de urmat, iar acesta, după îndelungi rugăciuni, a primit încredințare în vis de la Dumnezeu că amândouă căi sunt bune. Amândoi frați s-au mântuit, fiecare după modul său de viață.

Revenind la scurtul text din marțea a patra după Rusalii, citim despre primirea acestei vești a venirii Împărăției lui Dumnezeu de către primii ei destinatari, anume iudeii din Țara Sfântă. Domnul Hristos aseamănă poporul, care-și aroga dreptul de singur purtător al legii corecte și de popor ales, cu două cete de copii care se joacă într-o piață. Această pildă e un fel de mustrare blândă, care să nu provoace prea multă supărare. Copiii care se joacă în piețe și strigă unii la alții din capetele opuse ale aceluiași spațiu nu supără pe nimeni, ci fac atmosfera voioasă, veselă, dar ei nu sunt maturi. „Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi”, spunea Apostolul Pavel (1 Corinteni 14, 20). La această maturitate, la această „înțelepciune dreaptă din faptele ei” ne cheamă și Hristos, care-Și continuă cuvântul spunând că atunci când a venit Ioan postind și vestind Evanghelia Împărăției, învățătorii de Lege au zis despre el că e demonizat. Când a venit Fiul Omului, adică Iisus, ca să vestească aceeași Evanghelie, însă cu duhul blândeții, propovăduind nu numai prin piețe, ci și prin case particulare, la vameși și la păcătoși, pentru a-i chema la credință nu numai pe elitiști, ci și pe oamenii simpli și cu păcate obișnuite, atunci învățătorii de Lege au luat-o invers: „iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”. Altfel spus, în mintea celui îndărătnic oricum ai da-o, tot rău este.

În vremea disputelor despre harul necreat, prin Evul Mediu, Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) a încetat la un moment dat cu demonstrația adevărului dogmatic ortodox în fața ereziei afirmând că, în definitiv, cuvintele omenești sunt făcute ca să poată fi contrazise de alte cuvinte. Ceea ce rămâne este însă dragostea. Aceasta înseamnă pentru cei din vremea Mântuitorului, dar și pentru noi cei de azi, că inima noastră face diferența. Poate veni cineva să ne vestească pocăința printr-o mare severitate a postului sau din contră prin bucuria credinței și dragostei creștine. Dacă inima noastră e deschisă să primească cuvântul vieții și să se schimbe în bine, atunci va primi mesajul, fie că este aspru sau blând. Dacă inima noastră e împietrită, va găsi mereu argumente împotriva Scripturii, în fel și fel de chipuri.

Astăzi, creștinismul e condamnat în societate pentru variate vinovății: fie că a cauzat catastrofe și dezastre umanitare precum în vremea cruciadelor sau a colonialismului, ori fiindcă prin predicarea facerii din bine și a nonviolenței lasă civilizația occidentală pradă altor civilizații. Sau pentru că e apanajul modernismului, așa cum acuză asiaticii sau că e învechit și rigid la viața actuală, așa cum acuză promotorii postmodernismului. Nimeni dintre cei enumerați nu caută să aprofundeze însă mesajul lui Hristos: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor!”, care se traduce prin: schimbați-vă viața, gândurile, comportamentul, înlăturați răutatea, egoismul, închiderea, căci curând vom da seama de toate. Mustrarea va fi mult mai grea de dus decât aceea pe care Domnul a făcut-o cetăților nepocăite, așa cum amintește Evanghelistul. Viața e scurtă și ne așteaptă veșnicia întâlnirii cu Domnul, unde nu este durere, nici suspin, nici neam, nici seminție, ci dragoste și lumină.