Cine e primul nostru vrăjmaş? Autocompătimirea – vrăjmaşul cel mai înşelător, cel mai primejdios. “Hai”, zice, “las-o puţin mai moale, nu vezi că eşti epuizat?” Vedeţi ce “bun” este vrăjmaşul, ne ia apărarea! Dar dacă îl asculţi, o îngăduinţă faţă de omul cel vechi duce la o a doua, a doua duce la o a treia, după care te vei moleşi cu totul, toată stricteţea pe care ţi-ai impus-o o să se ducă de râpă şi toate rânduielile vieţii evlavioase vor fi uitate. Totodată, gândurile se vor răspândi, poftele se vor întărâta, iar râvna sufletului se va răci. Îndată se va ivi “pătimioara” iubită, care la început va momi luarea-aminte, apoi împreună-simţirea, iar în cele din urmă şi împreună-glăsuirea cu ea.

Să se ivească doar prilejul, şi gata e păcatul. Iarăşi cădere, iarăşi întunecare a minţii, iarăşi chin al conştiinţei, iarăşi neorânduială înăuntru şi în afară. Tot mai departe, cădere după cădere, şi totul va reintra în vechiul făgaş. Şi în vechiul făgaş încă ar fi bine, dar şi mai rău va fi, căci după fulger întunericul se face şi mai adânc, iar după scularea din păcat noile căderi duc sărmanul suflet la neorânduială tot mai mare.

V-a ajutat Domnul să vă sculaţi? Rămâneţi în picioare! Ce noimă are să cădem iarăşi, de vreme ce ştim că va trebui să ne sculăm iarăşi şi suntem încredinţaţi că următoarea sculare va fi mai grea?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 129-130)