Autolezarea este în mare măsură înţeleasă greşit. Este un subiect inconfortabil de discutat şi un comportament dificil de acceptat. Acest articol are la bază o carte puternică, multiplu reeditată, Healing the hurt within (Vindecarea rănilor interioare), scrisă de Jan Sutton.

„Autolezarea este o expresie a unei acute suferinţe psihologice. Este un act comis faţă de sine însuşi, cu intenţia de a se ajuta, şi nu pentru a se sinucide. Paradoxal, prejudiciul este săvârşit asupra corpului, într-o încercare de a proteja integritatea minţii.” (Sutton & Martinson, 2003).

Este în mod fundamental un mecanism de coping (de răspuns adaptativ la stres), generat frecvent de o traumă sau de un sentiment de neputinţă adânc înrădăcinat. Ar putea fi cel mai bine descris ca „un schimb de durere”, în care durerea emoţională, copleşitoare şi invizibilă, este convertită într-o rană fizică, vizibilă, căreia cei care o practică pot să-i facă faţă cu uşurinţă, după principiul: ceea ce pot vedea, se poate trata. De obicei, după un episod de autolezare, persoanele au declarat că se simt mai calme, mai protejate de actul sinuciderii şi mai capabile să facă faţă vieţii.

„Mă rănesc pentru a putea rămâne în viaţă”

În general, persoanele care se autolezează sunt fragile emoţional şi foarte sensibile la respingere. Ele pun la suflet orice lucru mărunt, iar echilibrul psihic poate fi uşor zguduit. Autolezarea asigură temporar un adăpost sigur în faţa fricii faţă de ceva devastator. În mod fundamental, actul serveşte drept o strategie eficace pentru a face faţă furtunilor emoţionale şi pentru protejarea propriei persoane faţă de probabilitatea unor tulburări psihice copleşitoare.

Autolezarea poate fi directă, cel mai frecvent prin tăiere, ardere, smulgerea firelor de păr etc. Cele mai comune locuri de tăiere sunt încheietura mâinii, partea superioară a braţului, partea interioară a coapselor şi toracele superior.

Dar există şi forme indirecte de autolezare: tulburările de nutriţie (anorexie, bulimie, hrănire compulsivă), abuz de substanţe, asumarea de riscuri extreme (conducere imprudentă, sporturi de înalt risc), activitate fizică exagerată sau lipsa ei (munca excesivă sau lipsa activităţii), perfecţionism, promiscuitate, autoneglijare, fumatul, nepărăsirea relaţiilor abuzive/violente. În aceste cazuri, vătămarea produsă nu este imediat vizibilă, iar indivizii care manifestă acest comportament pot fi într-o stare de negare.

Autolezarea este deseori interpretată greşit, ca o dorinţă de moarte sau sinucidere eşuată. De fapt, pentru mulţi dintre cei care o practică este un mod de a-şi salva viaţa: „Doctorii mi-au spus că doresc să mă sinucid, dar nu este aşa. Mă rănesc pentru a putea rămâne în viaţă”. Dacă apare, suicidul este o excepţie, nu o regulă.

Fiind un subiect tabu, cei care se rănesc stau închişi într-o lume a izolării, a secretului, ruşinii şi tăcerii, fiindu-le frică să vorbească despre ei înșiși, pentru a nu fi judecaţi. Odată începută, autolezarea se transformă într-un comportament uzual, creând dependenţă: „La început ai nevoie de puţin, apoi dorinţa se întețește din ce în ce mai mult”.

E important de precizat că autolezarea nu este o formă de a căuta atenţia. Autolezarea este mai degrabă o reflectarea a nevoii reale de atenţie. Afectează toate straturile societăţii, bărbaţi şi femei, toate grupele de vârstă, clasele sociale, etnice, religioase şi orice nivel de educaţie. Ceea ce îi leagă pe toţi este suferinţa emoţională.

Cu toate acestea, cercetările sugerează că autolezarea este mai comună în rândul femeilor, decât la bărbaţi. Adevărul este că şi bărbaţii manifestă acest comportament, în ciuda faptului că par a fi în minoritate. Teoriile arată că diferenţa poate proveni din modul de socializare. De exemplu, ţinând cont de credinţa că „bărbaţii nu plâng” sau „arătarea emoţiilor este un semn de slăbiciune”, aceste aspecte pot servi drept obstacol în a recunoaşte că au o problemă şi a căuta ajutor. În plus, ei recurg mai degrabă la metode tolerate de societate pentru a face faţă dificultăţilor emoţionale, cum ar fi consumul de alcool, încăierările, canalizarea furiei şi descărcarea tensiunilor prin sporturi agresive, manifestări verbale violente ca suporteri ai unui meci sau prin conducerea cu viteză mare a unui autovehicul. Pentru că „durerea care nu se poate elibera prin lacrimi poate face ca alte organe să plângă” (Henry Maudsley).

Autolezarea nu indică automat o boală mintală

Deşi în multe cazuri s-a stabilit că autolezarea este o consecinţă a unui abuz din copilărie, nu este întotdeauna cazul. Traumele din copilărie contribuie la iniţierea comportamentului autodestructiv, dar lipsa siguranţei afective prezente ajută la menţinerea acestuia.

Un alt mit obişnuit se referă la faptul că cei care se autolezează reprezintă un pericol pentru ceilalţi, astfel că e mai sigur să se stea departe de ei. Această presupunere este considerată a fi în general nefondată, aceste persoane neavând intenţia să rănească pe altcineva.

Spaţiul acestui articol nu permite descrierea unor linii de tratament, dar mi se pare util de precizat că autolezarea nu indică automat o boală mintală. Indică probleme nerezolvate, care au nevoie să fie afirmate şi vindecate. Multe dintre aceste persoane nu au învăţat cum să îşi exprime sentimentele într-un mod constructiv. Este foarte important de recunoscut, şi nu de blamat, faptul că cei care se autolezează fac tot ceea ce pot mai bine cu singurele abilităţi pe care ei le recunosc.

Empatia, ascultarea, înţelegerea, dragostea, rugăciunea noastră le pot deschide căile care duc spre o vindecare reală.