Înțelege bine un lucru: viața creștină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmașul viclean ne pune dinainte capcane bine-meșteșugite și aruncă în noi nenumărate săgeți ucigașe pentru suflet.

Asupra multor oameni lumești aruncă momeala atracțiilor lumii și a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăției, a ostentației, a dorințelor trupești și a plăcerilor.

În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naște în noi mulțumirea de sine, autoîndreptățirea și autosuficiența, pe care ne este aproape imposibil să le conștientizăm. Și după ce ne întunecă mintea, înfășurându-ne în ceața acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe niște sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!

Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-și urască murdăria sufletească, să se lepede de ea și să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficiență este foarte greu să lase fie și o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viață dedicată exteriorului, adică lumii.

(Sfântul Macarie de la Optina, Povețe duhovnicești, Editura Egumenița, pp. 102-103)