Am auzit o maică spunând un lucru care m-a marcat până astăzi. Ea a pus următoarea întrebare: „Credem noi că suntem mai buni decât Dumnezeu?”.

Aceasta m-a făcut să mă gândesc: mai buni decât Dumnezeu? Cine s-ar putea gândi la așa ceva? Apoi și-a continuat întrebarea provocatoare cu următorul comentariu: „Dacă Dumnezeu ne poate ierta, noi de ce nu putem să ne iertăm?”. Și a adăugat: „În afara cazului în care suntem cumva mai buni decât Dumnezeu, este nevoie să învățăm cum să iertăm; nu numai pe ceilalți, ci și pe noi înșine”.

Smerită? Exact așa m-am simțit când am auzit aceasta. În acel moment am realizat că am nevoie de tratamentul pocăinței. Mă gândisem până atunci că eram mai bună decât Dumnezeu, căci nu aveam încredere în mila Lui, ci eram blocată în egoul meu.

Sfinții Părinți ne învață că mândria este cel mai mare păcat. Când ne gândim că Dumnezeu nu ne poate ierta, aceasta este o formă de mândrie. Gândul care-mi zice „săracul de mine” este o formă de mândrie. Avem nevoie să ne revenim și să avem încredere că Dumnezeu iartă. Când nu acceptăm aceasta, în esență, afirmăm că știm mai multe decât Dumnezeu. Că știm un motiv mai mare pentru care Dumnezeu nu ar trebui sau nu ar vrea să ne ierte.

(Rita Madden, Hrana, credința și postul. O călătorie sacră spre o sănătate mai bună, Editura Doxologia, Iași, 2018, p. 187)