Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întărâtă, slugile ne tulbură, femeia ne mâhneşte, copiii ne scârbesc şi mulţime de treburi ale vieţii de obşte ne stau asupra, şi nu putem pricepe atunci că acestea sunt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara când suntem singuri şi avem multă linişte, să facem în pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar dacă păcătuim în toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum defaimă unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moarte nesuferită, tragem asupra noastră osânda cea nesfârşită, din pricina acestei nesimţiri.

Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpân blând şi-şi arată îndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere de rău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit, n-ar mai fi adus osânda, dar El ştie bine că nu mai puţin decât păcatele ne vatămă a rămânea nepedepsiţi când păcătuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi. […]

Deci ştiind toate acestea că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă şi osândă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plângând, rugându-ne, lăsând mânia faţă de cei de aproape, uşurând sărăcia vecinilor, petrecând în rugăciuni cu trezvie, arătând smerită cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de păcate. 

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei. Omilii şi cuvântări, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1996)