Într-o peşteră, puţin mai jos de cea a părinţilor, era cuibărit un balaur, adică un şarpe uriaş, cu ochi de flăcări, un corn mare în frunte şi coamă pe ceafă. În această fiară înfricoşătoare îşi făcuse lăcaş un diavol.

Într-o zi căprioarele s-au apropiat de cuibul balaurului. Atunci acela s-a aruncat asupra lor şi a înşfăcat un pui.

Celelalte căprioare, îngrozite, au alergat spre peştera asceţilor.

– Părinte! i-a zis Lucian Sfântului David, îndată ce le-a văzut. Căprioarele au venit şi astăzi, dar par neliniştite şi înspăimântate. Şi unul din pui lipseşte.

Sfântul şi-a luat fără întârziere toiagul, care, după cum am spus, avea gravată pe el crucea, şi a început să păşească cu grijă pe urmele căprioarelor. Acestea l-au condus la peştera fiarei.

Nu s-a speriat nicidecum când l-a văzut pe diavolul cel scârbos. Şi-a ridicat doar toiagul şi a zis cu voce tare:

– Răufăcătorule! De ce mi-ai atacat căprioarele şi le-ai înşfăcat puiul? Pleacă imediat de aici şi du-te în locuri pustii. Acest ţinut este destinat pustnicilor. Dacă nu vei asculta, cu toiagul acesta şi cu crucea lui Hristos îţi voi sfâşia pântecele şi te voi face hrană pentru viermi.

Atunci diavolul care locuia în balaur a rostit cu glas omenesc:

– Nu-mi face rău, robule al lui Dumnezeu! Dacă vrei să plec de aici, urcă în vârful muntelui şi priveşte-mă. Nu-ţi lua ochii de pe mine până ce voi cădea în apele râului Kir. Acolo îmi voi afla refugiu, căci mi-e frică de mânia ta.

Spunând aceste vorbe, diavolul a ieşit din peşteră. Din pricina urletului său sfâşietor, chiar şi pietrele crăpau.

Lucian, care între timp sosise şi el, de frică şi groază a leşinat.

Sfântul David s-a urcat în vârful muntelui, în vreme ce balaurul se îndrepta spre câmpie. Se aruncase deja în râu atunci când Sfântul a auzit o voce îngerească strigându-l de trei ori:

– David! David! David!

S-a uitat în sus şi a văzut foc care cădea din cer şi-l ardea pe balaur ca pe o grămadă de fan (în locul acela, unde a căzut foc din cer şi l-a ars pe balaur, până astăzi nu mai creşte iarbă).

– Dumnezeul meu! a strigat cu părere de rău şi jale. Dumnezeul meu! Ce-ai făcut? Balaurul mi-a arătat încredere şi a plecat nădăjduind că nu va păţi nimic rău. Dar iată, acum Tu l-ai nimicit cu foc.

– Davide, i-a răspuns îngerul Domnului, de ce-ţi pare atât de rău pentru o jivină scârboasă? Dacă rămânea viu, ar fi provocat multe nenorociri. Pentru binele oamenilor, aşadar, Dumnezeu a vrut să-l nimicească. Tu du-te acum să-l aduci în simţiri pe Lucian.

Coborând de pe munte, Sfântul David l-a găsit pe ucenicul său încă la pământ, leşinat şi nemişcat. L-a readus în simţiri şi l-a ridicat cu multă greutate.

– De ce ţi-a fost aşa de frică de un vierme, care la porunca lui Dumnezeu a ars într-o clipă? l-a întrebat. Curaj, fiule! Nu-ţi fie teamă de nimic, de vreme ce avem cu noi puterea lui Hristos.

Lucian, uşurat şi revigorat, I-a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a dat credinciosului Său rob, David, putere asupra fiarelor.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 117-119)