Sfântul David din Gareji este unul din cei treisprezece părinți asirieni ce au fost trimiși în Georgia ca să predice Sfânta Evanghelie. S-a stabilit împreună cu ucenicul său Lucian într-o peșteră dintr-un munte vecin orașului Tbilisi, în regiunea Kartli.

În acea perioadă, Kartli era în permanență sub amenințarea persană. Sfântul David își va petrece zile întregi în rugăciune, implorându-l pe Domnul pentru iertarea păcatelor oamenilor. O dată pe săptămână, Sfinții David și Lucian urmau să coboare în oraș să predice. O biserică închinată Sfântului David a fost construită ulterior pe muntele unde se nevoiau cei doi părinți.

Însă diavolul, care urăște binele, îl invidia pe Sfânt pentru virtutea și lucrarea sa. Astfel, a pus o femeie fără frică de Dumnezeu să-l vorbească de rău, că ar fi păcătuit cu ea. Femeia aceea, care era necăsătorită și fecioară, a rămas însărcinată. Închinătorii la foc din Georgia, plătind-o cu mulți bani, au convins-o să-l învinuiască pe dreptul David și să spună că acela a amăgit-o. După toate acestea, sfântul a fost dus la tribunal, unde a fost cercetat față în față cu cea care-l învinuia. N-a dat niciun răspuns la întrebările judecătorilor în legătură cu acuzațiile ei. După ce i-a ascultat tăcut și liniștit, și-a ridicat toiagul, pe care era gravată crucea, a atins burta femeii și a întrebat fătul:

– Sunt eu tatăl tău? Răspunde imediat!

Și acela, din pântecele maicii sale, a vădit adevărul răspunzând de trei ori:

– Nu! Nu! Nu!

Și l-a numit degrabă pe tatăl lui, care era un anume fierar.

După întâmplarea aceasta minunată, tribunalul l-a eliberat pe sfânt.

În urma acestei întâmplări, Sfântul David a lăsat lumea și a plecat în pustia Gareji, împreună cu ucenicul său Lucian.

Cei doi părinți s-au așezat într-o mică peșteră în pustie și au început să-și petreacă tot timpul în rugăciune. Nu mâncau decât ierburi și coaja copacilor. Când ierburile s-au ofilit de căldura verii, Domnul le-a trimis căprioare. Lucian le mulgea și i-a adus laptele Sfântului David, iar când bătrânul a făcut semnul Crucii peste lapte, a fost transformat miraculos în brânză.

Zguduit de minunea Sfântului David, Lucian i-a spus: „Chiar dacă trupul meu se putrezește și se risipește de foame și de sete, nu mă voi lăsa să mă tem de lucrurile din această viață pământească”.

Un balaur înspăimântător locuia într-o peșteră nu departe de locul în care trăiau și ataca toate animalele din jurul ei. Dar la porunca Sfântului David, balaurul a părăsit acel loc.

Odată, vânătorii locali l-a surprins pe Lucian mulgând căprioarele ce stăteau în liniște, de parcă ar fi fost oi. Vânătorii au înțeles atunci ce oameni mari trăiau acolo și întorcându-se în casele lor, au relatat ceea ce au văzut.

Curând, pustiul Gareji s-a umplut de cei care tânjeau să se apropie de Hristos. A fost fondată o mănăstire și timp de secole această mănăstire a fost centru și piatră de temelie a credinței și învățării în Georgia.

După ceva timp, Sfântul David a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim. L-a încredințat pe Lucian să-și îndeplinească responsabilitățile la mănăstire și i-a luat cu el pe unii dintre ceilalți frați. Când au ajuns pe Muntele Măslinilor de unde se vede cetatea sfântă a Ierusalimului, Sfântul David a căzut în genunchi și l-a slăvit pe Dumnezeu cu lacrimi. Considerându-se nevrednic să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, a fost mulțumit să privească cetatea de departe. S-a întors din drum luând cu el trei pietre în coș.

În noaptea aceea, un înger i s-a arătat Patriarhului Ilie al Ierusalimului și l-a informat că un anumit bărbat evlavios pe nume David, luase cu el toată sfințenia Ierusalimului.

– Alesul meu, David, a venit până la porțile Ierusalimului ca să primească harul cetății. Trimite îndată oameni iuți de picior ca să-l ajungă. Deja se depărtează de oraș. E îmbrăcat în haine vechi și are în mână un coș, în care a pus trei pietre. Să-i ia două dintre ele și să-i spună: „Dumnezeu îți dă această poruncă: ai luat, după credința ta, harul cetății mele, Sfântul Ierusalim. Însă pentru pustia ta e îndeajuns doar o parte. Celelalte două părți trebuie să le lași aici. Mergi, cu bine, așadar, cu această piatră, care va tămădui trupurile și sufletele tuturor celor ce-o vor atinge cu credință”.

Patriarhul s-a trezit răvășit de vis. A chemat fără întârziere câțiva bărbați iuți de picior, le-a povestit ce-a văzut în visul său și le-a spus să alerge pentru a-l ajunge pe Cuviosul David. Și într-adevăr, după un timp stăteau cu respect în fața omului lui Dumnezeu, care a ascultat plin de uimire și teamă povestirea lor despre îngerul care i s-a arătat patriarhului.

– Binecuvântat să fie Domnul meu, Iisus Hristos!, a strigat, înălțându-și spre cer ochii înlăcrimați și mâinile tremurânde. Binecuvântat să fie Izbăvitorul și Mântuitorul lumii, care Și-a arătat bunăvoința către mine, păcătosul Său rob, dăruindu-mi harul Său!

După aceea a scos din coș două pietre și le-a dat trimișilor patriarhului. Iar aceia, la rândul lor, le-au dus în Ierusalim și le-au predat Patriarhului Ilie.

Întâmplarea minunată s-a transmis repede în cetatea sfântă și în împrejurimile ei. Toți cei care o aflau cereau să-l cunoască pe Sfântul David. Însă părintele plecase deja.

Piatra care a fost adusă de cuvios în pustia Gareji a început să facă multe minuni. Mulți bolnavi și infirmi, care o sărutau cu credință, se însănătoșeau cu puterea lui Hristos. Piatra aceasta și-a păstrat până astăzi harul facerii de minuni.

Puțin mai târziu s-au întors în Georgia și frații care s-au închinat la Locurile Sfinte. Împreună cu alte impresii ale lor despre locurile pe unde a umblat Dumnezeu, au povestit și cele discutate de locuitorii Ierusalimului în legătură cu părintele David și visul patriarhului Ilie.

Foarte curând, aflând despre nevoințele ascetice ale Sfântului și despre piatra care fusese adusă din Palestina în chip minunat, mulți anahoreți s-au adunat în Gareji. Trăiau în peșteri în post și rugăciune, făcând ascultare de fericitul David și urmând cu credință mântuitoarele lui povețe. Astfel, pustia aceea s-a umplut de asceți, precum îndepărtata Tebaidă a Egiptului. De aceea a fost denumită Tebaida georgiană.

Îngerul lui Dumnezeu l-a vestit din timp pe Sfântul David despre plecarea lui din lumea aceasta. Atunci i-a chemat pe toți frații și le-a dat ultimele povețe. Apoi, după ce s-a împărtășit, și-a înălțat mâinile spre cer și și-a încredințat cu pace sfântul său suflet lui Dumnezeu, care chiar în acea clipă a vădit cinstirea ce i se cuvine alesului Său, printr-o vindecare minunată: un monah, orb din naștere, atingând trupul mort al sfântului, și-a redobândit vederea. Au urmat și alte nenumărate minuni, pentru care dumnezeiescul David a fost numit „făcător de minuni”. Dar și în vremurile noastre grele, orice credincios care se unge cu pământ de pe mormântul lui, care răspândește mireasmă negrăită, se tămăduiește de toată boala trupească și sufletească.

Sfântul lui Dumnezeu a adormit în prima joi de după sărbătoarea Înălțării – în ziua aceasta se prăznuiește în fiecare an pomenirea lui. Nu se știe exact anul adormirii sale, însă, oricum, a fost în a doua jumătate a secolului al VI-lea.