Monahul Silvestru Ailincăi, de la Mănăstirea Durău din Neamţ († 1919)

Părintele Silvestru era de loc din satul Buhalniţa (Neamţ). În tinereţe a fost căsătorit şi a avut copii. Apoi, renunţând la toate, s-a făcut călugăr în Mănăstirea Durău. Şi era atât de smerit şi ascultător, încât toţi se foloseau de blândeţea şi nevoinţa lui. Nu ştia carte, însă se ruga ziua şi noaptea, făcea metanii, lucra la grădină şi era nelipsit de la biserică. Avea încă mare evlavie către Maica Domnului. La icoana ei se ruga mereu, zicând: 

– Maica Domnului, ajută-mi mie, păcătosului! Maica Domnului, dă-mi sfârşitul cel bun! Apoi săruta icoana şi se ducea la ascultare cu ochii în lacrimi.

Odată, l-a întrebat ucenicul: 

– Părinte Silvestru, pentru ce faci atâtea metanii? 

– Pentru păcatele mele fac metanii, că tare multe mai am! Fac metanii şi pentru cele şapte laude, că nu ştiu carte să le citesc la chilie. Fac metanii pentru copiii mei şi pentru toţi oamenii, că ei n-au vreme să se roage.

De la o vreme, părintele Silvestru surzise de tot, căci avea peste 90 de ani. Dar la biserică nu lipsea. 

Într-o zi, l-au întrebat Părinţii: 

– Cum te scoli noaptea la Utrenie, părinte Silvestru, dacă nu auzi clopotul? 

– Are Maica Domnului milă de mine, păcătosul. Când mă culc zic: „Maica Domnului, scoală-mă la sfânta rugăciune!” Iar la miezul nopţii, când toacă de Utrenie, cineva mă atinge puţin şi îndată mă scol.

Uneori, zicea către Părinţi: 

– Oare de ce nu mai vine la mine moartea asta? Se vede că-s om păcătos şi încă nu m-a iertat Dumnezeu! Părinţilor, rugaţi-vă pentru mine! adăuga bătrânul, lăcrimând.

Aşa s-a nevoit părintele Silvestru la Mănăstirea Durău mai mult de 20 de ani. Şi îl iubeau toţi, pentru că era sporit şi fără nici o răutate. Deci, precum i-a fost viaţa, aşa i-a şi fost sfârşitul.

În toamna anului 1919, pe când erau cu toţii la Utrenie şi se cânta „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii...”, părintele Silvestru făcea metanii după obicei la icoana Maicii Domnului. Apoi a rămas în genunchi, cu fruntea la pământ. Părinţii credeau că l-a furat somnul. La sfârşitul slujbei au vrut să-l trezească, zicând: 

– Scoală, părinte Silvestru, că s-a terminat Utrenia!

Dar, o, slăvită minune! Părintele Silvestru îşi dăduse duhul înaintea icoanei Preasfintei Fecioare!

Atunci părinţii l-au înfăşurat în mantie, l-au aşezat în mijlocul bisericii, şi a treia zi l-au petrecut pe drumul cel de veci.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 503 - 504)