Cuviosul Calinic Pustnicul, de la Mănăstirea Horaiţa din Neamţ (secolul XIX)

Acest cuvios s-a nevoit în prima jumătate a secolului XIX, într-o mică poiană, sub vârful Muntelui Horăiciorul. Bătrânii spun că era preot, că s-a nevoit aici 40 de ani, că ducea o viaţă sfântă şi că avea darul facerii de minuni. Veneau la el oameni bolnavi de prin sate, iar părintele îi vindeca cu post şi cu rugăciune.

Cuviosul Calinic avea, de asemenea, mare evlavie la Maica Domnului, cu a cărei icoană izgonea duhurile rele din oameni, alunga fiarele sălbatice din grădina sa, biruia patimile şi gândurile viclene din cugetul său. Oriunde se ducea, purta cu sine icoana Maicii Domnului şi era izbăvit de tot răul.

Nevoinţa pustnicului Calinic era aceasta: mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, săvârşea neîncetat rugăciunea lui Iisus şi priveghea noaptea cu cântări de psalmi şi metanii. Iar îndeletnicirea lui cea mai iubită era plantarea şi altoirea de pomi fructiferi. Toată poiana din jurul chiliei sale a plantat-o cu meri, pruni şi nuci. Ba mergea şi la Schitul Horăicioara sau cobora jos, în Mănăstirea Horaiţa, de planta şi altoia pomi de tot felul. Iar toamna aduna cu bucurie roadele ostenelilor sale şi le împărţea în dar la trecători, „în numele Maicii Domnului!”.

Aceasta era viaţa şi nevoinţa Cuviosului Calinic pustnicul. Ajungând la adânci bătrâneţi, a căzut bolnav la pat. Atunci au venit călugării din schit şi i-au zis: 

– Părinte Calinic, am venit să te coborâm de vale, să mori la mănăstire. 

– Cu ajutorul Maicii Domnului, a răspuns bătrânul, mă cobor singur! Şi îndată, luând icoana Preasfintei Fecioare, s-a coborât înaintea tuturor în Mănăstirea Horaiţa. Apoi s-a închinat în biserică, s-a mărturisit la duhovnic, a cerut Preacuratele Taine şi, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, a adormit cu pace şi cu bucurie în suflet. Locul unde s-a nevoit se numeşte astăzi „Poiana lui Calinic”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 385)