În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale. (Marcu 10, 46-52) (Luni în săptămâna a 17-a după Rusalii)

Plecând din Galileea, Domnul a ajuns în sudul Țării Sfinte, în Iudeea. Vestea despre El se dusese și acolo înaintea Lui. Nu venea ca un străin, străbătând valea Iordanului și coborând până la Ierihon, ca de acolo să urce pe platoul muntos unde se află Ierusalimul. Potrivit Evanghelistului Luca, vindecarea orbului despre care se vorbește în Evanghelia acestei zile s-a făcut atunci când Iisus a intrat în Ierihon (Luca 18, 35-43), fiind urmată de întâmpinarea Sa de către vameșul Zaheu, cel care s-a urcat într-un copac ca să-L vadă. Sfântul Marcu plasează vindecarea orbului la încheierea trecerii Domnului prin acest oraș din depresiunea Iordanului, iar Sfântul Matei pomenește nu de un orb, ci de doi, tot la ieșirea din cetatea multimilenară (Matei 20,30). Părăsind orașul și îndreptându-se către Ierusalim, se pare că mulțimea de oameni nu-L părăsea, ci era aproape, sorbindu-I învățăturile, rugându-L să vindece bolnavii sau pur și simplu dorind să-L vadă.

Vestea trecerii Domnului a trecut ca vuietul. A ajuns și la urechile unui orb aflat la marginea drumului, la poarta orașului, numit Bartimeu, adică fiul lui Timeu. Din perspectiva unuia care venea de la Ierusalim spre Ierihon, putem spune că el stătea nu la ieșirea din oraș, ci la intrarea în el. Se poate deduce că, orb fiind, cerșea acolo lângă drum. Din dialogul său cu Iisus mai reiese că nu era un orb din naștere, ca cel de la scăldătoarea Vitezda, vindecat de Domnul în Ierusalim nu mult după acest moment, ci văzuse cândva. Auzind larma, pesemne că a întrebat ce se întâmplă și cineva i-a spus că trece Iisus Nazarineanul. Adică e prin apropiere Învățătorul Care face minuni, Care a înviat morți și a vindecat posedați, Care a înmulțit pâinile pentru mulțimi de oameni și vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu. De atunci orbul nu a mai tăcut, ci striga cât putea ca să fie auzit prin marea larmă de Domnul aflat în trecere. 

Strigătul lui nu este însă un strigăt obișnuit. El exclamă nu doar „Iisuse”, ci și „Fiul lui David”, iar apoi cere: „miluiește-mă”. De ar fi spus doar „Iisuse, miluiește-mă!”, nu însemna neapărat că voia să se vindece. „Iisuse, miluiește-mă!” poate însemna și că îi cere milostenie celui care trece. Deseori și noi spunem că „am miluit pe cineva”, adică i-am dat o mică pomană, adesea un ban. Dar Bartimeu adaugă „Fiul lui David”. Iar această titulatură nu e un simplu nume, ci aduce cu sine o întreagă istorie. „Fiul lui David” este din spiță regală, nu e un om de rând. „Fiul lui David” mai era în mentalitatea evreilor și Mesia cel proorocit pe care toți îl așteptau ca să elibereze poporul din robie și să restabilească strălucirea imperiului strămoșesc, al lui David și Solomon. Așadar, Bartimeu Îl recunoaște pe Iisus ca Mesia, ca Hristosul ce trebuia să vină.

Nu e întâmplător acest dialog. Orbul nu are un nume propriu, dar Marcu apelează la un artificiu lingvistic și notează că fiul lui Timeu se întâlnește cu Fiul lui David. Așadar, două persoane definite. Cuvântul grecesc „time” înseamnă preț, estimare, iar verbul „timao” înseamnă a cinsti, a onora. Bartimeu, bâjbâind prin întuneric, estimează, socotește mai bine decât cei ce văd cu ochii și știe că Iisus e Mesia. El îl cinstește pe Iisus cu titulatura care I se cuvine, aceea de Fiul lui David.

Iar Domnul, auzindu-l, poruncește ucenicilor să-l cheme: nu Se duce la el. Îl încearcă încă o dată, îl pune ca din întunericul lui să se deplaseze către lumina pe care nu o vede cu ochii fizici, ci cu duhul. Iar de la locul unde cerșea orbul, a lepădat haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Adică a dorit din tot sufletul să-și lepede condiția umană defectuoasă, lipsită. Venind la Iisus, a fost întrebat: „ce voiești să îți fac?”, la care Bartimeu spune: „Învățătorule, să văd iarăși”. Cererea lui e ascultată de Hristos care spune: „mergi, credința ta te-a mântuit”. Domnul nu Își arogă niciodată minunea, nu Se laudă că „Eu te-am vindecat” sau că „prin puterea Mea te-ai îndreptat”, ci mereu pune minunea pe seama credinței. Minunea lui Dumnezeu nu se săvârșește ca un spectacol, iar a vedea minunile ca lucruri „incredibile”, cum sunt titlurile unor spectacole de scamatorie care caută publicitate, e de neconceput în creștinism. Sau așa ar trebui să fie. Miracolul se întâmplă tocmai acolo unde e credință. Unde lipsește, cum a fost de exemplu în Nazaret (Marcu 6, 5), Dumnezeu nu face minuni. 

Orbul a văzut imediat după aceasta și L-a urmat pe Domnul, pe cale. Așadar, nu doar că s-a vindecat, ci a continuat să meargă după Hristos pentru a învăța mai multe. Vindecarea presupune întotdeauna mai mult decât simplul efect de a reconstrui naturalul, de a reașeza lucrurile în ordine. Ea înseamnă să mergi îndreptat pe cale cu Iisus.