Bătrânii toamnei...

Duminica aceasta am străbătut Țara dinspre casă spre Dunăre. Un înainte-apus de soare a scos la porțile satelor puținii bătrâni rămași. Mâinile lor odihnind în poală ori strângând, cuminți și obosite, paharul de țuică – un damf de prună răstignită umplea văzduhul –  mi-au adus în ochi satul de odinioară, din vremea nu foarte îndepărtată, când septembrie însemna plecarea copiilor la școală, a bărbaților pe șantier – după o vară de muncă mocnită acasă – ori abia venirea lor acasă, ca niște soldați de pe un front ce le schimonosea sănătatea.

Ne plângem mereu că ne pleacă tinerii și copiii lor devin copiii altora. Școliți, crescuți altfel. Și ne sângerează în inimă un soi de regret plin de uitare. Căci dacă n-am uita, n-am mai putea lucra nimic. Duminica aceasta am străbătut Țara dinspre casă spre Dunăre. Un înainte-apus de soare a scos la porțile satelor puținii bătrâni rămași. Mâinile lor odihnind în poală ori strângând, cuminți și obosite, paharul de țuică – un damf de prună răstignită umplea văzduhul –  mi-au adus în ochi satul de odinioară, din vremea nu foarte îndepărtată, când septembrie însemna plecarea copiilor la școală, a bărbaților pe șantier – după o vară de muncă mocnită acasă – ori abia venirea lor acasă, ca niște soldați de pe un front ce le schimonosea sănătatea. De aici, revolta mea pe tinerii care râd de ei, bătrânii ce abia erau maturi prin anii ’80, socotindu-i depășiți ori necrescuți cultural. De unde putea crește academic România sub comuniști de vreme ce jumătate din populația naviga spre orașe, verticalizări betonate ale satelor, lipsite de căldura casei și transformate în cutii de chibrituri insalubre, nimeni nu ne poate spune. Se muncea pe rupte, ba unii chiar se rupeau.

Acasă îi așteptau copiii, transferați și ei de la țară în oraș, la școli mai bune. Rar ar fi putut face altfel față provocărilor școlii, liceului ori facultăților. Pe-atunci când nu aveam studenți ca să mascăm șomajul, ci pentru că își doreau real să fie studenți și trăgeau tare pentru asta, toamna satele rămâneau aproape părăsite. Se animau, cele aproape de oraș, sâmbăta seara- până prindeau ăi tineri gust de cinema ori teatru ori de ceai dansant. Până începeau viile să se lase zdrobite mai era cum era. Apoi liniște. Seara ieșeau ele, bunicile și mamele ajunse azi bunici, ba chiar străbunici. Aceleași mâini muncite, aceeași privire obosită strălucind de vreo veste. Un examen luat, o primă notă la școală a celui mic ori a nepotului erau motive de poveste. Ca și cum viața lor depindea, într-un fel, de reușita copiilor lor. Nu se ajungeau cu banii mereu și gazda la oraș era un soi de insulă a fericirii în care, din când în când, veneau să-și vadă copiii, să-și îmbrățișeze soțul. Omul nu se pierduse în anemiile sentimentale ale serialelor fără sfârșit- cu emfază numite telenovele. Oboseala le era un soi de îndemn la adunare în ziua următoare.

Bătrâne și bătrâni de acum. I-am văzut. Pe marginea drumului în spatele unor grămezi de struguri ori gutui. Cu gândul că cineva va cumpăra din vinul ori țuica puse în peturi. Nu vine nimeni să-i întrebe dacă mai pot. Toamna a fost rodnică și ei nu pot minți. Rodul trebuie să puiască în bani. Nu poți cumpăra lemne pe prune ori struguri. Mâinile lor neschimbate. Aceleași zdrobiri de muncă. Aceleași riduri ca alte generații la colțurile ochilor, dincolo de ochi, în suflete. Nu par să-și aștepte cumpărătorii, ci pe cei plecați. Unii stau cuminți, sub podmolul înrămat în cruci, așteptându-i pe ei. Așteptătorii.

Poate n-ar fi rău să ne revenim și să înțelegem că nu doar plecarea românilor din Țară e o problemă, ci și supraviețuirea celor rămași. Artefacte în vetre de sat uitate, părăsite de oameni. Nu și de Dumnezeu. În ochii lor se vede că n-ar vrea să fie ultimii. Nu. Nu e vorba că nu avem medici ori medicamente, că n-am avea, la o adică, cum să-i ajutăm. Pe ei îi doare că refuzăm ajutorul lor. Mâinile lor muncesc.

c mai puțin, dar munca din urmă îi face puținii experți pe care-i avem la îndemână. Experți în salvarea a ceea ce a mai rămas din onoarea muncii. Din demnitatea de a se vedea în palmele tale că nu furi, că trăiești constant taina pământului pe care-l calci și-l iubești. Către care, vai, te grăbești.

Un ciorchine de strugure  în apusul soarelui ține în el Liturghia zilei de mâine. Ei, zdrobiții, îl țin în căușul palmelor lor ca semn al faptului că sunt vii. Că n-au murit. E vița bunicilor, curățată de ăi bătrâni și lucrată de ei. În veac. Într-un gest eshatologic, din vreme în vreme, se închină. Dacă e ultima toamnă pe pământ? Dau din mâinile lor muncite, alungând gândul. Nu se poate. Dacă ei mor cei care nu mai sunt cu ei, care au sărit câteva generații deja de legat via și prășit în arșiță, ce vor face? Acum, sigur, e bine. Magazinele pline. Pâinea, na, la îndemână. Dar mâine? Dacă e cumva ultima toamnă...

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie