La Russikon a vieţuit un Stareţ deosebit, monahul Macarie, grec de origine. S-a lepădat de lume din fragedă vârstă şi a venit la Sfântul Munte, unde a trăit 60 de ani.

Douăzeci dintre aceştia i-a trăit în pustie, în ascultare la un Stareţ. Apoi, Stareţul său mutându-se la veşnica fericire, a vândut chilia şi a trăit mai bine de 40 de ani în obştea Sfântului Pantelimon. Deşi era trecut de 70 de ani, viaţa sa era exemplară; cel dintâi mergea la ascultare şi se nevoia mai mult decât toţi. Egumenul deseori îi spunea:

– Părinte Macarie, tu n-ar mai trebui să mergi la ascultare, ci să rămâi la chilie. Ai muncit destul în viaţă. Lasă să muncească cei tineri!

El cădea cu lacrimi la picioarele egumenului, începând să-i spună:

– Cuvioase, nu-mi lua plata pentru lucrarea ascultării. Nu mă despărţi de iubita frăţime. Cât mi se mişcă mâinile şi picioarele, cât mai am putere, voi munci pentru mănăstire şi astfel voi putea să-i văd şi pe iubiţii fraţi.

– Lucrează, lucrează, Părinte Macarie, zicea egumenul, Acestea ţi le-am spus fiindu-mi milă de bătrâneţile tale!

Astfel de Stareţi mai erau în mănăstire încă zece. Privindu-i, totdeauna ne uimeam şi plângeam, văzând înaltele măsuri de desăvârşire la care ajunseseră. Erau fără de răutate, asemeni copiilor şi fără de patimi, ca îngerii. Pe toţi însă îi întrecea Părintele Macarie. Egumenul deseori îl încerca:

– Tu, Părinte Macarie, ai căzut în păcat! iar acesta cădea la pământ, udându-l cu lacrimi.

Deseori în tot timpul mesei şedea fără să mănânce; după terminatul mesei mergea lângă uşă şi cu lacrimi cerea iertare de la toată frăţimea. Egumenul îi dădea acest canon, vrând a-l păzi pe Părintele Macarie prin smerita cugetare, aşa încât să nu se mândrească, ci să fie condus spre adâncă smerenie, considerându-se pe sine însuşi mai jos decât toţi.

Părintele Macarie a adormit în anul 1845, fără a avea nici o boală.

După ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a mers la egumen şi i-a spus:

– Iartă-mă, Cuvioase, şi binecuvântează. Voi muri.

– Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze, a răspuns egumenul. Numai că eu cred că nu vei muri, căci ascultătorii desăvârşiţi nu mor, ci pleacă în veşnicie!

După ce Părintele Macarie a ieşit de la stăreţie, a mers la bolniţă şi a cerut un pat. Doctorul i-a spus:

– Ce-ţi trebuie ţie pat, Părinte Macarie?

– O să mor, a răspuns el.

Apoi şi-a luat rămas bun de la toţi, s-a întins pe pat şi şi-a predat în pace sufletul Domnului.

(Antonie Ieromonahul, File de Pateric din Împărăția monahilor – Sfântul Munte Athos. Cuvioși Părinți athoniţi ai veacului al XIX-lea, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2000, pp. 88-89)