Spuneau ucenicii lui că cea mai mare faptă bună a stareţului era aceea că nu judeca niciodată pe nimeni, ci întotdeauna lua aminte de sine. Lucrând într-o zi cu fraţii la grădină şi observând pe unii că râd şi vorbesc de rău, a suspinat în sine şi-a zis: 

‒ Ei, fraţilor, mi-aduc aminte ce zicea Sfântul Pavel: „Niciodată nu am scos cuvânt deşert din gura mea”. Iar eu, ticălosul, întotdeauna clevetesc, cârtesc, vorbesc de rău pe fratele meu şi râd, în loc să plâng pentru păcatele mele. Vai mie, fraţilor, se apropie ceasul morţii mele şi nu ştiu ce răspuns voi da înaintea lui Hristos! 

Iar fraţii, auzind acestea, tăceau şi se ruşinau de vorbele lui.

Spuneau iarăşi fiii săi duhovniceşti că părintele Vichentie priveghea aproape în fiecare noapte. Vara se nevoia în pădure şi iarna în chilie. De cum se lăsa întunericul, îşi lua Psaltirea în traistă, lumânări şi chibrituri, şi se furişa în pădure. Acolo se ruga singur şi făcea mii de metanii. Iar în zorii zilei se întorcea la chilie neobservat şi suna clopotul de deşteptare.

Odată, a venit în vizită canonică la mănăstire Mitropolitul Pimen de la Iaşi. După ce s-a închinat în biserică, i-a zis stareţul: 

‒ Înalt Preasfinţite, spuneţi un cuvânt de folos la părinţi. 

‒ Bine, părinte Vichentie, iată le spun: Preacuvioşi părinţi, cu rânduiala lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfântului Ioan Botezătorul, patronul acestei mănăstiri, aveţi un stareţ cu viaţă aleasă, cum nu am în nici o altă mănăstire din Moldova. Vă rog să-l ascultaţi în toate şi să-i urmaţi viaţa şi cred că, prin darul lui Hristos, cu toţii vă veţi mântui!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 566)