- Gheronda, mă tem că nu o să mă mântuiesc.

- Nu te teme! Vom merge împreună acolo sus! Numai să-i spui stareței să ne dea două sticle mari pentru drum. Ia aminte, însă să fie de plastic, nu din sticlă, ca să nu se spargă pe drum... Le vom umple cu apă și, până să ajungem la Cer, o vom bea din pricina ostenelii! Vom lăsa numai trei degete de apă și Îl vom ruga pe Hristos să o binecuvinteze, să o facă vin, după care îl vom bea și ne vom îmbăta duhovnicește lângă Hristos.

- Care este această apă?

- Este dragostea către Hristos și către frați.

- Iar beția?

- Este beția care vine de la Duhul Sfânt. Cei care se îmbată de la Duhul Sfânt se veselesc continuu de dragostea lui Dumnezeu, Părintele lor.

Dacă omul se îmbată duhovnicește cu vinul ceresc, viața lui pământească devine mucenicească, însă în înțelesul cel bun. Devine nefolositor pentru lume și nimic din cele pământești nu-l mai atrage, „socotindu-le gunoaie” pe toate.

Vezi, celor care beau mult și se îmbată nu le mai pasă apoi de nimic. „Bădie Tănase, îți arde coliba!”, strigau la un  bătrânel căruia îi luase foc coliba. „Las-o să ardă!” spunea el, fiindcă băuse și se îmbătase.

Bună este cealaltă beție, cea cerească, dar trebuie să fii permanent acolo, la „butoiul” ceresc cel nesecat.

Vă doresc să găsiți caneaua cea dumnezeiască și să beți și să vă îmbătați mereu de vinul Raiului! Amin.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești V - Patimi și virtuți,  Editura Evanghelismos, 2007, pp. 206-207)