Deci, dacă vrem să ne bucurăm de Duhul, Care vine de la Cap, să ne ţinem unii de alţii. Două sunt felurile de separare de trupul Bisericii: prima când ne răcim dragostea, iar a doua când îndrăznim să săvârşim în acest trup fapte nevrednice. În amândouă cazurile ne separăm de pleromă. Dar în special noi, cei care am fost rânduiţi să zidim pe alţii, dacă din capul locului nu zidim, ci destrămăm, ce nu vom pătimi? Nimic nu poate să dividă Biserica mai mult ca iubirea de stăpânie! Şi nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu ca dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârşi mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au crucificat Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenţie, în vreme ce acesta nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare. Acestea nu le spun numai la adresa celor care conduc, ci şi la adresa celor conduşi. Un oarecare bărbat sfânt a spus ceva care pare a fi îndrăzneţ, dar totuşi l-a spus. Şi ce a spus? „Că nici sângele martiriului nu va putea şterge păcatul acesta”[1], zice! Ia spune-mi, în ce scop suferi ca martir? Nu spre slava lui Hristos? Aşadar, dacă tu ţi-ai dat sufletul pentru Hristos, cum distrugi Biserica pentru care Hristos şi-a dat sufletul? Ascultă-l pe Pavel care zice: „Nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”[2], şi am făcut ravagii în ea. Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmaşii (Bisericii), ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de ruşine în faţa vrăjmaşilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare vrăjmaşilor drept o mare dovadă de înşelare şi ipocrizie: ca cei care au fost născuţi şi crescuţi în Biserică şi au fost învăţaţi cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste şi să se pună în rândul vrăjmaşilor ei.

Am spus acestea către cei care se dau pe ei înşişi fără niciun discernământ în mâinile celor care divid Biserica. Căci dacă dogmele lor sunt contrare, apoi nu e potrivit să ne amestecăm cu ei; iar dacă cugetă ca şi noi, cu atât mai mult nu trebuie să ne amestecăm cu ei. De ce? Pentru că în acest caz este vorba de boala iubirii de stăpânie. Nu ştiţi ce au pătimit cei care erau împrejurul lui Core, Datan şi Abiron? Oare numai aceştia trei au fost pedepsiţi, sau şi cei care erau împreună cu ei? Ce spui? Este aceeaşi credinţă, şi ei sunt tot ortodocşi! Şi atunci din ce cauză nu sunt împreună cu noi? „Un domn, o credinţă, un botez”[3] . Dacă ale lor sunt bune, atunci înseamnă că ale noastre sunt rele. Însă dacă ale noastre sunt bune, fără îndoială că ale lor sunt rele. „Prunci, măturaţi de valuri, clătinaţi încolo şi încoace de orice vânt”. Spune-mi: Consideraţi că e suficient aceasta, că spun că sunt ortodocşi? Atunci înseamnă că cele legate de hirotonie sunt depăşite şi desfiinţate? Şi care e folosul celorlalte, dacă aceasta nu e ţinută cu acrivie? De aceea trebuie să ne luptăm pentru aceasta aşa cum ne luptăm şi pentru credinţă! Apoi, dacă fiecăruia îi este permis „să-şi umple mâinile”[4], aşa după cum spune (cineva) dintre cei vechi, şi să devină preot, atunci să se apropie toţi de preoţie: în zadar a fost zidit acest jertfelnic, în zadar mai este pleroma Bisericii, în zadar numărul preoţilor! Să le distrugem, să le anulăm! „Să nu fie una ca aceasta”, zici! Voi acestea le faceţi, şi spuneţi „Să nu fie”? Cum zici „Să nu fie” atunci când lucrurile acestea chiar se întâmplă? Eu vă vorbesc şi vă mărturisesc, nu căutând la interesul meu, ci la mântuirea voastră! Dacă cineva se va arăta indiferent, el va vedea! Dacă pe altul nu îl interesează acestea, pe mine mă interesează. „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”[5]. Cum vom putea răbda râsul Elinilor? Căci dacă ei deja ne acuză de erezii, dar pentru aceasta ce nu vor zice? „Dacă au aceleaşi dogme, aceleaşi taine, de ce un conducător dintr-o parte a Bisericii sare asupra altei părţi a Bisericii? Vezi, zic ei, că toate cele ale creştinilor sunt pline de slavă deşartă? Şi e plin la ei de iubire de stăpânie, de înşelăciune! Luaţi-le numărul mare de credincioşi, tăiaţi boala, adică coruperea mulţimilor de către preoţi şi nimic nu mai sunt”. Vreţi să vă spun şi ce vorbesc ei despre cetatea noastră şi cum ne acuză de uşurătate? „Este posibil, zic ei, ca oricine numai să vrea să îşi caute oameni pe care să îi convingă, şi niciodată nu-i vor lipsi (ucenicii)”. Vai ce batjocură! Vai ce ruşine! Dar mai este şi o altă batjocură, şi o altă ruşine! Dacă cineva dintre ai noştri, dintre creştini, ar fi prins în fapte ruşinoase şi urmează să primească o oarecare pedeapsă, din toate părţile e mare teamă şi mare spaimă, ca nu cumva să sară şi să fugă (în partea cealaltă) şi să să se alăture celorlalţi (păgânilor). Dar să fugă de mii de ori unul ca acesta şi să stea cu aceia! Şi  zic aceasta nu (numai) despre cel care a greşit, ci şi despre cineva care nu a greşit, dar ar vrea să îsi schimbe locul: să şi-l schimbe! Fără îndoială că mă doare, că mă bat cu pumnii în piept, că jelesc şi că-mi ard cele dinlăuntru ale mele, ca unul ce am fost lipsit de un membru al meu. Dar totuşi nu mă doare atât încât să fiu nevoit ca din pricina acestei frici (de a nu-l pierde) să fac ceva din cele care nu se cuvin.

Nu suntem stăpâni peste credinţa voastră, iubiţilor[6], şi nici nu vă poruncim acestea în chip despotic. Am fost prohirisiţi spre învăţătura cuvântului şi nu spre stăpânire sau spre putere absolută. Noi avem rolul sfetnicilor, care îndeamnă. Sfetnicul spune cele ale sale, fără să-l forţeze pe ascultător, şi-l lasă pe acesta stăpân al alegerii a ceva din cele spuse, şi numai atunci e răspunzător, când nu spune cele i-au fost încredinţate. De aceea şi noi vă spunem şi vă vorbim acestea, ca să nu vă fie permis în ziua aceea (înfricoşată) să ziceţi: „Nimeni nu ne-a spus, nimeni nu ne-a poruncit, nu am ştiut şi nici nu am socotit că aceasta este un păcat”. De aceea vă spun şi vă mărturisesc că a face schismă în Biserică nu este un rău mai mic decât a cădea în erezie. Spune-mi: să presupunem că un supus al regelui nu ar trece de partea unui alt rege şi nici nu i s-ar preda acestuia, însă luând purpura impărătească, şi-ar însuşi-o şi ar deşira-o toată de la înceheietura de sus până jos, şi ar rupe-o în multe bucăţi; unul ca acesta va fi mai puţin pedepsit decât cei care au trecut de partea altui rege? Dar ce? Dacă o dată cu aceasta l-ar apuca pe acelaşi rege de gât şi l-ar sugruma, iar apoi i-ar ciopârţi trupul în bucăţi, cam ce pedeapsă, după dreptate, va lua? Dar dacă cineva care ar face aşa ceva unui rege – care e împreună rob cu el (al lui Dumnezeu)- ar lua cea mai mare pedeapsă, apoi cel care sugrumă şi ciopârţeşte în bucăţi pe Hristos, de care gheenă nu va fi vrednic? Oare de aceasta care ne ameninţă (pe toţi, la modul general)? Eu nu cred că aceasta, ci socotesc că va fi una mult mai grozavă.

 Dacă vrei să te răzbuni pe noi, îţi dau şi mijlocul prin care vei putea să te răzbuni, fără ca să te vatămi (deşi mai degrabă trebuie spus că nu există răzbunare fără vătămare; însă, în orice caz, va fi mai puţină vătămare): loveşte-mă în faţă, scuipă-mă când mă întâlneşti în locuri publice, bate-mă!

Te înfricoşezi când auzi acestea? Dacă îţi zic: „Loveşte-mă”, te înfricoşezi! Însă pe Stăpânul îl sfâşii şi nu te înfricoşezi? Ciopârţeşti membrele (trupului) Stăpânului, şi nu tremuri? Biserica este casa părintească! „Un trup şi un duh”. Vrei să te răzbuni pe mine? Opreşte-te la mine! De ce te răzbuni pe Hristos în locul meu? Mai mult: de ce loveşti cu călcâiul în ţepuşă? Deja, a te răzbuna nu e nicidecum un lucru bun. Dar a insulta pe cineva (Biserica) pe când un altul nedreptăţeşte, e cu mult mai grozav. Ai fost nedreptăţită de noi[7]? De ce te înfurii contra celui (Bisericii/Hristos) care nu te-a nedreptăţit? Dar aceasta e cea mai de pe urmă nebunie! Cele pe care le voi spune nu le voi spune nici ironic şi nici aşa la voia întâmplării, ci le voi spune ca pe unele pe care le am cu adevărat în minte şi pe care le simt în mod real. Aş vrea ca fiecare din cei care sunt supăraţi împreună cu voi contra noastră – şi care prin această supărare se vatămă pe ei înşişi şi pleacă în altă parte -, aş vrea aşadar să mă lovească peste faţă, şi lăsându-mă gol şi dezbrăcat de haine, să mă chinuie bătându-mă cu biciul - fie că mă acuza pe drept, fie că mă acuză pe nedrept -, şi mai bine să-şi consume furia împotriva noastră, decât să îndrăznească să facă acestea pe care au curajul să le facă acum.  Dacă s-ar face aceasta, nu ar fi (vreun lucru mare), căci (s-ar spune) că a păţit acestea un om de nimic şi care nu e vrednic de nici o atenţie. De altfel, chiar eu cel nedreptăţit şi insultat aş ruga pe Dumnezeu ca să vă ierte păcatul: nu pentru că eu aş avea o astfel de trecere şi îndrăzneală, ci pentru că „cel nedreptăţit, când se va ruga pentru cel care (l-) a nedreptăţit, multă îndrăzneală va câştiga”. „Dacă cineva va păcătui contra unui om, se vor ruga pentru dânsul”[8]. Dar dacă nu aş putea eu, aş căuta şi aş ruga pe alţi sfinţi, şi lucrul ar fi adus la îndeplinire. Dar acum pe cine să rugăm, când Dumnezeu este insultat de noi?

Priveşte câtă anomalie! Dintre cei care aparţin de biserica aceasta de aici, unii fie nu vin deloc, fie vin o dată pe an, şi atunci vin degeaba şi cum s-ar întâmpla. Alţii, care vin mai des, şi ei vin degeaba şi aşa, pur şi simplu, discutând şi glumind despre nimica. Iar cei care se arătau zeloşi, sunt aceia care au provocat nenorocirea aceasta. Dacă aţi fost zeloşi spre aşa ceva (spre schismă), mai bine ar fi fost (să nu fiţi zeloşi) şi să vă fi numărat şi voi printre cei cărora nu le pasă de nimic. Sau şi mai bine ar fi fost ca nici aceia să nu fie indiferenţi şi nici voi să nu ajungeţi astfel. Nu o spun către voi cei care sunteţi de faţă, ci către cei care au dezertat şi au fugit: faptul acesta este adulter. Iar dacă nu suferi să auzi acestea despre ei, nu (primiţi să se vorbească aşa) nici despre noi! Căci din două lucruri, unul trebuie să fie nelegal. Căci dacă bănuiţi acestea despre noi (că noi am fi părăsit Biserica), eu sunt gata să părăsesc conducerea (Bisericii) pentru cine veţi vrea, numai Biserica să rămână una! Dar dacă noi suntem de drept (la conducerea Bisericii), convingeţi-i pe cei  care s-au suit împotriva legii pe tron să se depună singuri.

V-am spus acestea nu ca şi cum v-aş porunci, ci ca să vă asigur, să vă protejez şi să vă păzesc. Iar pentru că fiecare dintre voi este major şi va da seamă pentru faptele pe care le-a făcut, vă rog să nu aruncaţi toată (răspunderea) asupra noastră, crezând că voi înşivă nu sunteţi responsabili, ca nu cumva înşelându-vă să plângeţi (mai târziu) în zadar. Avem a da cuvânt pentru sufletele voastre, dar doar atunci când va lipsi ceea ce trebuia să vină din partea noastră, când nu (vă vom) ruga, când nu (vă vom) admonesta, când nu vom protesta! După toate acestea, dă-mi şi mie voie să spun: „Curat sunt de sângele acestora”[9]! şi „Sufletul meu mântui-l-va Dumnezeu”[10]. Spuneţi ceea ce vreţi, (arătaţi) adevăratul moriv pentru care aţi plecat şi aţi dezertat, şi vă voi răspunde. Dar nu veţi spune! De aceea, vă rog, siliţi-vă ca şi voi înşivă să staţi de acum înainte neclintiţi şi pe cei care s-au separat să-i întoarceţi, ca într-un cuget să înălţăm mulţumire lui Dumnezeu, căci a Lui este slava în veci. Amin!