Rugăciunea „Tatăl nostru” în limbajul florilor

Şi vântul porneşte

Ecoul Divin,

C-un freamăt pădurea

Răspunde: Amin.

Plâpândul ghiocel
Ieşind de sub zăpadă
Striga: Tatăl nostru
Ca lumea să-l vadă.
 
Care eşti în ceruri,
Şopti floarea-soarelui
Şi-un văl de lumină
căzu pe răzoare.
 
Smerit, busuiocul
Când vântul îl mână
Şi-i scutură roua
Sfinţească-se-ngână.
 
Când numele-Ţi spune
Trist ochiul-de-bou
Nu ştiu de-a fost şoaptă
Sau numai ecou.
 
Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: Împărăţia
să fie a Ta.
 
Şi facă-se voia Ta
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe alba alee...
 
Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Şoptesc: Cum e-n ceruri
Aşa și pe pământ.
 
Şi grâul, când moara
Vuieşte într-una
A zis: Pâinea noastră
Cea de totdeauna.
 
Iar nalba şi gura
De-leu, amândouă,
La fel, rugătoare,
Răspund: Dă-ne-o nouă.
 
Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Şi spun: Iartă nouă
Greşelile noastre.
 
Precum noi iertăm
Greşiţii, încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.
 
Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Şoptesc: Nu ne duce
pe noi în ispite.
 
Iar spinii, ce-odată
Martirii-i purtară
Şi ne izbăveşte
de rele – strigară.
 
Şi vântul porneşte
Ecoul Divin,
C-un freamăt pădurea
Răspunde: Amin.
 
(Alfred Moșoiu)
(Rugăciuni, povestiri și poezii pentru-ai noștri dragi copii, revăzută și întregită, Editura Lumină din Lumină, București, 2006, p. 37) 

Ultimele din categorie