Avea el o fiică fecioară care se împărtășea de evlavia tatălui, pe nume Irini. O cunoștință oarecare i-a încredințat acesteia o podoabă de mult preț, iar ea ca să pună într-un loc mai sigur ce i s-a dat în păstrare, a îngropat-o în pământ, dar nu după mult timp a părăsit viața. Vine după un an cel ce i-a încredințat lucrul, dar negăsind pe fecioară, îl implică pe tatăl, acum învinuindu-l, acum rugându-l. Dar fiindcă bătrânul avea necaz de paguba celui ce i-a încredințat lucrul, venind la mormântul fiicei, l-a chemat pe Dumnezeu, ca mai înainte de vreme să-i arate lui făgăduita înviere și nu a fost înșelat în nădejdea lui. Căci îndată fecioara vie, i se arată tatălui și însemnând locul unde a îngropat podoaba, s-a dus îndată.

Asemenea oameni au strălucit în biserici în vremurile Împăratului Constantin. Acestea și eu le-am auzit de la mulți ciprioți și le-am citit într-o scriere a unui oarecare preot Rufin, scrisă în limba latină din care am adunat acestea și câteva altele dintre cele spuse nu după mult timp.