Când prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt și cinstirea deplină a Sfintei Treimi am mereu dinaintea sufletului versetele acestea ale psalmistului. Repetate des în psalmii numiți „ai Proniei”, ai purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru om și creația Sa. Ca un refren al ascultării, ca o cântare a încrederii că Mesia va să vină împlinind cuvintele Tatălui către femeia cea dintâi, Eva, maica vieții și cea dintâi istovită în împlinirea poruncii Sale. Dumnezeu-Tatăl care refuză să pună dușmănie între El și creație așează dușmănie între femeie și diavol, ne-creația Sa. Dar nu dă omului singurătate în împlinirea vieții sale. Cred că îndată după cădere rugăciunea omului – Adam și Eva și tot ce s-a născut din ei – păstrează acest tonus al așteptării pozitive: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul…”.

Este ceea ce am pierdut astăzi ca omenire. Posibilitatea discernerii dușmanilor reali de cei închipuiți și evitarea idolatrizării celor legate de Dumnezeu, teologie și închinare deopotrivă. Lipsa Duhului Sfânt este miezul bolii fariseilor și cărturarilor și saducheilor deopotrivă. Nu doar a celor din generația care nu-L vede pe Mesia Cel Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, dinaintea ochilor ci toți care locuiesc în fiecare generație și popor de atunci încoace. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu – semnul vădit cotidian în viețile noastre – dă sens deplin Întrupării Mântuitorului, care pentru aceasta a și venit, să avem viață și încă viață veșnică. Nu-i provocare mai intensă credinței noastre astăzi decât a descoperi coordonatele prin care, reașezată corect, viața noastră prinde gustul pocăinței și îndreptării prin împreună-lucrare cu Dumnezeu, în Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor și viața veșnică. Care nu, nu sunt cuvintele unei propagande ieftine ci fundamentele vieții noastre în Hristos. 

Dacă privim atent la textele Scripturii, vedem că Pogorârea Duhului Sfânt ține de împlinirea unor promisiuni. Seamănă cu o Țară promisă, cu noul Canaan și oricât de încăpățânat ar fi poporul noului Israel – numit de noi astăzi creștinism – pare că Dumnezeu dăruiește în fiece loc și timp câte un petec de cer coborât pe pământ pentru a înlesni mântuirea poporului Său. Una dintre rugăciunile rostite în minunata slujbă a Rusaliilor consemnează: „Apropie-Te de noi Doamne, apropie-te...”. Cerem căușul de apă vie mai aproape de buzele noastre. Și Domnul înțelege nevoia noastră – alt semn al Proniei Sale – și așează astfel de „căușuri” de răcoreală a sufletului nostru la îndemână: Sfintele Taine, locașurile de cult, duhovnicii iscusiți ori scriitorii de adevăr pe care-i inspiră. Pentru că nu primim doar ziduri de locaș la Cincizecimea de atunci ci prin Pogorârea Duhului Sfânt Dumnezeu alege să locuiască în mijlocul nostru și să ne descopere voia Sa și să ne dăruiască unul altuia ca mădulare ale Trupului celui tainic al Domnului Hristos pe care îl numim Biserică. De aceea unei Biserici legate de Cincizecime îi este imposibilă indiferența, neutralitatea la rău și la insinuările sale în cămara de nuntă a gândirii eclesiale, acceptarea răului ca bine ori trăirea în devălmășie sincretică a adevărurilor de credință. De aceea Biserica este definită, prin însăși ontologia sa, drept mărturisitoare, far de lumină la vremi de furtună și liman oboselii lumii din toate timpurile. 

Multă vreme nu am înțeles de ce Praznicul pomenirii Sfintei Treimi vine așezat după acela al Pogorârii Duhului Sfânt. Dacă urmăriți, însă, slujba Rusaliilor și a zilei Sfintei Treimi veți vedea că lectura canoanelor liturgice – așezate „încrucișat” în tipic, de Rusalii prăznuind Treimea – ne învață fundamental: fără Duhul Sfânt nu-i posibilă nici vedere și nici mărturisirea Treimii Celei Deoființă și Nedespărțite! Și nu avem aici o simplă enunțare de atribute ori conținuturi. Ci avem de a face, fundamental, cu înțelegerea adâncă a Vieții care naște și proniază viața noastră. Mitropolitului Antonie Plămădeală îi datorăm o sinteză asupra teologiei Bisericii atunci când scrie despre Biserica Slujitoare ca fiind suma și mai mult decât suma lucrării dintre Biserica Luptătoare – de pe pământ, a martirilor și rezistenței împotriva lucrării celui rău – și Biserica Triumfătoare – a Sfinților care apropie Cerul de noi. Dar tot de la el am învățat, student fiind, că nimic din ceea ce privește Biserica – în cele trei laturi ale sale – nu se poate valoriza în viața mea și a ta și a noastră decât prin Jertfă. Și încă Jertfă în care se oglindește Crucea Mântuitorului. Pentru aceea orice vestire a comodității ori tăcerii vinovate la păcat, orice indiferență drapată în cultura corectitudinii cu viața lumii ca și orice exces lipsit de echilibrul duhovnicesc al cunoașterii reale a voii lui Dumnezeu nu doar că te depărtează de Biserică, te rupe de Trupul cel Tainic și, implicit, de Trupul Euharistic, ci te și rănește sufletește, te mediocrizează ori de așează – tăcut și durabil – înapoi în umbra morții. 

Pentru aceea, praznicul Rusaliilor și al Sfintei Treimi începe cu pomenirea morților. Pentru a se vădi forța Învierii Domnului Hristos, puterea care izvorăște din ea și care, până la sfârșitul veacului, ne vindecă de moarte! Cum să nu cânți atunci, asemenea celor așteptau, ceea ce așteptarea împlinită ți-a dovedit că este real? Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul...