Despre patul lui Procust cred că a auzit toată lumea. Se spune că Procust era un tâlhar care, în timpuri străvechi, ataca drumeții ce se deplasau între Atena și Megara. Avea un procedeu diabolic de tortură: victimele sale trebuiau să încapă într-un pat de aramă. Dacă erau mici de înălțime, Procust le scotea picioarele din încheieturi și le trăgea până când atingeau măsura patului. Dacă cei căzuți în mâinile sale erau prea înalți, el le reteza picioarele, ca să încapă în acesta.
Precum în celebra legendă grecească, avem și în zilele noastre personaje, nu la fel de celebre, care ar dori să aloce Bisericii un spațiu de manifestare după tiparele minții lor. Cei mai gălăgioși sunt aceia care, developând, periodic, același film foto impresionat în anii comunismului, consideră că Biserica n-a depășit încă zona "ghetoului liturgic". În anii scurși imediat după 1990, am avut față de unii ca aceștia o oarecare înțelegere. Chiar dacă Biserica începuse deja numeroase activități sociale, culturale, medicale etc., ele erau insuficient mediatizate. Biserica nu avea propriile instituții de presă, buletinele eparhiale, protopopești sau parohiale având o arie de răspândire limitată. Așa încât exista o oarecare scuză pentru ignoranța unor astfel de critici.
Anii au trecut și acum Biserica Ortodoxă Română deține instituții de presă moderne, atât la nivel central cât și la nivelul eparhiilor, în care își prezintă zilnic activitatea. A spune astăzi că Biserica nu-și vede decât de slujbele ei este o afirmație fără nici un fel de acoperire în realitate. O simplă căutare pe internet (și care publicist nu are acces la această rețea mondială?) te poate ajuta să cunoști în doar câteva minute domeniile în care se implică, spre folosul comunităților locale, Biserica.
Tot în această categorie de critici intră și unii jurnaliști care nu văd cu ochi buni construirea de lăcașuri sfinte. Răsfoiți ziarele la fiecare început de an, când adunările eparhiale își publică bilanțul pe anul trecut, și veți găsi cu siguranță articole în care se evidențiază faptul că sumele alocate construcțiilor de biserici sunt cu mult mai mari decât cele alocate pentru activități social-filantropice. Degeaba le explici acestor iubitori de săraci (pe banii altora) că nu există undeva, la vreun centru eparhial, un dispecerat de la care se distribuie aceste sume, ci că în statisticile publicate se reflectă centralizări ale sumelor alocate pentru construcții de fiecare comunitate în parte (sau de către sponsori, consilii locale sau județene etc.), că e dreptul credincioșilor dintr-un cartier sau dintr-un sat să-și ridice o biserică șamd.
Făcându-se că nu înțeleg, acești filantropi de ocazie chinuie tastatura computerului pentru a repeta la nesfârșit cât de mult neglijează Biserica pe cei nevoiași și cât de mult iubește cărămizile și mortarul. Nu vor să accepte că principala menire a Bisericii pe această lume nu este aceea de a zidi azile sau orfelinate, ci de a zidi altare, de a deschide noi porți către Împărăția cerurilor. Credeți că s-a deranjat vreunul dintre acești critici să lectureze pasajul cu care se deschide capitolul 6 din Faptele Apostolilor? Ia să vedem ce zice Scriptura despre o astfel de situație. Acuzați că unele văduve nu erau ajutate zilnic, cei doisprezece apostoli au adunat pe credincioși și le-au spus: "Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului." Iată deci care este principala menire a slujitorilor altarului: rugăciunea și slujirea cuvântului!
Văzând că placa despre "ghetoul liturgic" s-a cam zgâriat și nici nu mai poate fi ascultată la dvd-rom-ul ce a înlocuit bătrânul pick-up, unii dintre cârcotași au schimbat brusc macazul și au luat-o pe arătură. Aceștia încearcă acum să însămânțeze pe ici, pe colo ideea că Biserica s-ar cam băga prin prea multe domenii, că n-are ce căuta în școală, în armată, în penitenciare sau prin spitale și că "popii trebuie să-și vadă de-ale lor".
Așadar oricum ai face, riști să nu te încadrezi în tiparele procustiene ale criticilor de serviciu: Biserica ori stă într-o carapace cam strâmtă, ori s-a întins mai mult decât trebuie. Și dacă tot am amintit de legenda grecească, trebuie să mai spunem și că Procust a sfârșit prin a fi ucis de Teseu prin aceeași metodă pe care el o aplica victimelor sale. Ce să însemne asta? Cumva că cei care încearcă să-i aplice Bisericii aceste tipare în care ar dori-o fixată, riscă să fie judecați și evaluați dincolo de moarte tocmai după aceste exigențe? Spui că Biserica ar trebui să ajute mai mult pe cei nevoiași? Atunci vei da seamă de cât(e) ai făcut tu însuți pentru acești sărmani. Spui că Biserica ar trebui să-și vadă mai mult de slujbe? Atunci tu însuți va trebui să explici Atotțiitorului de ce nu ți-ai făcut simțită prezența măcar în tinda bisericii. În Evanghelia după Matei, Hristos ne avertizează: "cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura". Suntem liberi să spunem orice și să evaluăm ce și cum ne taie capul. Dar suntem pregătiți și să ne asumăm responsabilitatea pe care o implică emiterea unor astfel de judecăți?