Rândurile de mai jos, alcătuite din cuvintele starețului Mănăstirii Tazlău, constituie un îndemn de a nu ne îndepărta de altarele străbune, căutând mai degrabă comuniunea la sfintele slujbe, iar nu confortul. 

Tendința este ca acolo unde s-a format obștea mai mare, să se construiască și biserică mai mare. Dar cu cât este mai mare o biserică, cu atât este mai greu de întreținut. Iar numărul credincioșilor nu este în creștere, ci în scădere. Noi am făcut bine că am construit, dar de acum înainte să nu se construiască lucruri care nu mai sunt de folos.

Dar facem și paraclis de iarnă, zic unii. Dar de ce paraclis de iarnă? De ce să nu facem slujbele în biserică iarna? Catedrala de la Iași unde se duce cu slujbele iarna? La „Sfinții Trei Ierarhi”, la Golia, la Galata unde se duc, nu tot acolo? Acolo rămânem, nu ne retragem. Pentru că îți dai seama: cinci luni stai în paraclisul de iarnă, timp în care, în biserică, cresc pânzele de păianjeni, s-așterne praful, s-așterne uitarea.

„Când sunt mai apropiați, oamenii sunt mai solidari”

Într-o biserică mai mică, arhiplină, ieși cu Sfintele Daruri până afară, se creează comuniunea aceea, iar oamenii, când sunt mai apropiați, sunt mai solidari. Într-un efort de ascensiune sau de coborâre, când urci pe Ceahlău, de pildă, toată lumea se salută, toată lumea își dă binețe și se încurajează, dar dacă-i pui pe stradă, trec ca săgeata unul pe lângă altul.

Cu cât sunt mai distanțați, cu atât oamenii sunt mai indiferenți. În noile orașe, oamenii sunt ca niște străini. Dincolo de perete poate să fie un adventist, un yoghin. Cât timp tu îți faci paraclisul, el stă și se uită într-un punct fix șase ore, ca să se „încarce cu energie”...