Decoraţiunea heraldică a Palatului de la Miclăuşeni nu a venit ca un veşmânt formal, care să îmbrace o clădire mai veche, concepută în alt spirit, ci a fost gândită împreună cu formele gotice ale castelului de la 1888, fiind legată organic de romantismul acelei epoci.

Deşi li s-a atribuit mai mult un rol decorativ, care n-ar justifica o analiză specială a conţinutului, stemele de pe faţadele Castelului de la Miclăuşeni se dovedesc a fi mai mult decât atât. Din această perspectivă, cel mai mare interes îl prezintă faţada pe care se desfăşoară stemele ce ilustrează înrudirile familiei Sturza de la Miclăuşeni. Observăm că în afara invocării strămoşului fondator al neamului, cele mai multe steme se referă la generaţiile recente ale Sturzeştilor.

Prin Castelul de la Miclăuşeni, povestea merge mai departe

Cronologic, discursul heraldic este limitat de memoria afectivă a comanditarului, care cobora până la generaţia bunicilor. Blazoanele de pe faţada reşedinţei de la Miclăuşeni reînvie un univers, o epocă. Ele pot fi „citite” ca file de istorie a unei familii boiereşti însemnate, ca un ansamblu coerent ce ne oferă imaginea despre sine a clasei nobiliare autohtone care aspira la un statut asemănător celei din vestul Europei.

Pentru istoria mentalităţilor, este un izvor iconografic de primă mână. Stemele de la Miclăuşeni ne oferă un discurs legitim, prin invocarea originilor şi înrudirilor, dar pot fi privite şi ca un veritabil „cântec de lebădă” al unei categorii sociale care îşi simţea sfârşitul istoric aproape. Prin Castelul de la Miclăuşeni, loc de memorie al vechii boierimi, povestea merge mai departe...

(Extras din cartea lui Sorin Iftimi, Heraldica Palatului Sturdza de la Miclăușeni, apărută la Editura Doxologia, în 2014)