Iată că au venit din nou săptămânile pregătitoare pentru Marele Post! - Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne ru­găm ca El să ne ajute şi să ne folosim de această vreme potri­vit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi. În această privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâm­pinaţi acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea însemnătătii acestor zile şi arătarea învăţăturilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Fraţi şi părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă insuflă conştiinţa voas­tră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti câte ceva,  măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gân­diti-vă cum încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă şi cu câtă grijă pregătesc tot ce este de trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele vindecătoare şi să se folo­sească în chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament. Iată că şi la noi s-a apropiat şedinţa de tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici şi noi ne vom scălda - în apele de lacrimi ale pocăinţei, şi vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea multvindecătoare - Trupul şi Sângele Domnului nostru. Este nevoie să ne pregătim şi noi pentru acest trata­ment - şi pe cât e sufletul mai presus de trup, pe atâta şi grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai puternică şi mai lucrătoare ca la bolnavii amintiţi.

Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biseri­ca şi să dăm naştere în noi înşine aşezărilor [dispoziţiilor] su­fleteşti pregătitoare arătate de către ea. În post să ne ostenim pentru curăţirea conştiinţei şi îndreptarea vieţii noastre - iar întrucât reuşita acestor osteneli depinde de înmuierea inimii prin străpungere, iată că sfânta Biserică ne pregăteşte din vre­me pentru simţământul acesta şi vrea prin felurite mijloace să îl stârnească şi să îl întărească în noi. Acum, prin pilda despre vameş şi fariseu ea ne insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în noi înşine a părerii de sine fariseice şi înrădăcinarea în inimă a tânguirii de pocăinţă a vameşului: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !" În duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne în­vaţă că oricât de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă şi smerită către Domnul, strigând: "nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi", va fi primit în braţele Părintelui Ce­resc Celui Multmilostiv. Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea împietrit şi nesimţitor, sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă, zugrăvindu-i Înfricoşata Judecată. Iar dacă cineva s-a obişnuit până într-atât cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească pe acesta drept starea sa firească şi nu-şi închipuie cele mai bune, sfânta Biserica aminteşte pentru unul ca acesta de căderea protopărintilor, pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut şi a trezi în el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în gând mărimea pierderii şi cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta şi să se ostenească pentru a deveni iarăşi stăpânitor al moştenirii pierdute.

Iată voile sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi după cum arată Maica voastră cea grijulie!

În ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Privind la fariseu  - cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii, cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a doje­nit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a înce­put să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate - de care, bineînţeles, nu era slobod. Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au pu­ţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl lau­dă pe vameş nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu - îl laudă pentru această întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”.

După ce am luat acum ceea ce e adevărat şi de la unul şi de la celălalt, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu o osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui - însă nădejdea mântuirii să ţi-o pui - toată - în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate: de aceea, oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Iată lecţia: pecetluiţi-o în inimile voastre! Drept mijloc, iată ce să faceţi: parcurgeţi repede în gând viaţa voastră şi uitaţi-vă dacă nu sunt în ea păcate - cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. O! Fireşte, se vor găsi în ea mulţime de păcate! Dar dacă lucrurile stau aşa, cum să nu strigăm fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

Adunaţi după aceea toate faptele voastre bune - sau cele pe care lauda noastră de sine le socoate drept bune - şi vedeţi: oare multe vor ieşi la socoteală? Câte am putea, şi câte am fi datori să facem în cele 365 de zile ale anului; dar ce am făcut?! Şi această putinătate să o scoatem la arătare, trâmbiţând: "nu sunt ca ceilalţi" - mai ales atunci când împo­triva ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din cele 24 de ceasuri ale fiecăreia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum să nu strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Şi apoi oare şi aceste puţine fapte bune sunt curate oare? Oare asupra fiecăreia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede răsfrângerea slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor oare nu am făcut mai mult pe placul nostru şi al oamenilor decât pe placul lui Dumnezeu? Iar dacă este aşa, cum să punem vreun preţ pe ele şi, privind la ele, să ne seme­ţim întru înşelare de sine, spunând în sinea noastră: „nu sunt ca ceilalţi”? Nu! Puneţi, doar, faptele voastre în faţa neamă­gitoarei oglinzi a dreptei judecăţi însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu: este greu de crezut că pe fiecare dintre voi con­ştiinţa nu-l va îndemna să strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în gura mare, lăudându-se pe sine: „nu sunt ca cei­lalţi”; însă eu cred că rar se găseşte cineva care să nu fi căzut în părere de sine şi încuviinţare de sine atunci când prin inimă trec fără cuvinte gânduri ce dau nu puţină însemnătate ostenelilor noastre şi lucrării noastre în mijlocul celorlalţi. Nici acest simţământ al mulţumirii de sine nu este bun! Trebuie, să simţim, şi să simţim adânc, că nu merităm absolut nimic şi nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur - milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate. Un sfânt nevoitor, de fiecare dată când gândul îi spunea: „cutare şi cu­ tare lucru este bun la tine”, bănuind că este vorba de o linguşire a vrăjmaşului, răspundea: „blestemat să fii tu cu «binele» tău”. Aşa făcea sfântul Părinte; cu atât mai mult se cuvine să facem astfel noi, păcătoşii.

În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul părerii de sine. El năvăleşte pieptiş asupra simtă­mântului smereniei şi îl răceşte. Focul nu poate fi pus împreună cu apa - iar străpungerea nu poate vieţui împreună cu simţământul că eşti drept. Precum loveşte paralizia organele mişcării, aşa şi părerea de sine taie toată încordarea puterilor omeneşti spre bine. Precum roua vătămătoare strică florile minunate, aşa şi mulţumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele - aşadar, alegeţi, fraţilor, binele şi lepădaţi răul!

În cântările bisericeşti, fariseul este asemănat cu cineva care pluteşte pe mare într-o corabie, iar vameşul care se urgisea pe sine - cu cineva care face acelaşi lucru într-o barcă proastă. Pe cel dintâi, însă, l-a înecat furtuna înălţării de sine lovindu-l de stânca trufiei, iar pe cel din urmă seninul adânc al urgisirii de sine şi suflarea lină a suspinelor de pocăinţă l-au dus fără pri­mejdie la limanul îndreptării Dumnezeieşti. În aceleaşi cântări, fariseul mai este asemănat cu cineva care merge în car, iar fari­seul - cu cineva care merge pe jos. Cel din urmă, însă, adău­gând la străpurgere smerenia, a luat-o înaintea celui dintâi, care şi-a pus în cale stâncile laudei de sine.

Auzind asemenea îndemnuri, fraţilor, înţelepţiţi-vă pentru a alerga în aşa fel încât să ajungeţi la ţintă. În voi mare să fie la­crimile, luntre - defăimarea de sine, vânturi - suspinele, iar glas al vameşului - toate cele pe care le-aţi rânduit pentru plutire. Şi fără îndoială veţi ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu şi veţi atinge grabnic ţărmul îndreptării, unde veţi gusta dulcea tihnă a conştiinţei întru atotiertarea lui Dumnezeu.

Să ne dăruiască acest mare bine nouă, tuturor, preaîndura­ta bunătate a lui Dumnezeu! Amin. (12 februarie 1861)

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia, 2002, pp. 5-10)