„Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10)

În drumul triumfal spre metropola iudaismului, Iisus trece prin Ierihon. Este urmat de cete numeroase de pelerini galileeni și pereeni, care vin să serbeze Paștile în Ierusalim. De atâtea ori a mai făcut acest drum, niciodată însă entuziasmul însoţitorilor nu s-a manifestat cu atâta tărie. E urmat cu dragostea unei oștiri ce așteaptă numai semnalul de luptă, pentru a se jertfi  integral și fără rezerve.

Invizibil, acest entuziasm se transmite și multora din spectatorii ieșiţi din curiozitate pe străzi, să vadă alaiul trecând prin orașul lor. Și ei cunosc pe Mântuitorul, L-au văzut de atâtea ori în Ierusalim, niciodată însă nu și-au precizat atitudinea faţă de El. Acum, curentul îi absoarbe, blândul propovăduitor galileean le apare în proporţii uriașe.

Între aceștia, în special, unul trece prin cea mai formidabilă prefacere sufletească. Se numește Zaheu. Precum numele arată, e iudeu. (Accentuez acest lucru fiindcă a fost și altă părere. Printre alţii, chiar Hrisostom crede că era păgân). Un personaj bine cunoscut în Ierihon și în împrejurimi, pentru averea lui mare și mai cu seamă pentru slujba ce o deţine în viaţa publică. Era supraveghetor de vameși. Ierihonul, ca important centru comercial, vestit pe atunci prin producţia de balsam, căutat în toată lumea, de sine înţeles, era și un important centru de încasări. De aceea, regimul politic avea tot interesul să-și pună un supraveghetor al încasărilor vamale. În această calitate, Zaheu, deși iudeu, trebuia să fie un om de încredere al stăpânirii romane, fapt care l-a adus în conflict cu conaţionalii săi. Zaheu era temut în Ierihon, însă era dispreţuit și excomunicat din comunitatea religioasă iudaică, fiind considerat un păcătos notoriu. Astfel, situaţia lui nu este de invidiat. Duce o viaţă de duplicitate.

Pe de o parte, prin oficiul ce-l îndeplinește, eliminat din angrenajul vieţii religioase, care să-l ducă la mântuire; pe de alta, dornic din adâncul sufletului după mântuire, chiar și cu preţul unor importante jertfe materiale.

Din auzite, știe că s-a ridicat un profet din Nazaret, că Acesta propovăduiește ideea mântuirii prin credinţă și fapte bune. În sufletul lui încolţește nădejdea ieșirii din duplicitate.

Și iată, profetul trece în osanalele mulţimii, pe dinaintea lui, fără ca cel puţin să-L poată vedea, fiind mic de statură. O idee salvatoare îi vine. Se urcă într-un sicomor și de acolo privește pe Iisus și valurile mulţimii. L-a văzut și e adânc impresionat. Ce se petrece în sufletul lui, graiul nu poate spune. El, cel dornic de mântuire și-a identificat Mântuitorul.

Crede în El, crede cu credinţa naufragiatului, care și-a găsit salvarea.

Și Mântuitorul îl vede. Nu atât pe Zaheu pipernicitul ce radiază de bucurie, ci un suflet în care s-a aprins flacăra credinţei, un suflet însetat după apa cea vie, un suflet pe care prezenţa Lui l-a modelat într-un vas de cinste. Cum ar putea trece nepăsător mai departe? De ce n-ar răsplăti mai mult decât cu o privire, pe acela care-L întâmpină cu atâta iubire. E un păcătos, un dispreţuit, dar conștient de păcătoșenia lui, de boala care-i roade sufletul. E un bolnav care vrea să se vindece. Medicina o are El, de ce i-ar refuza-o? N-a venit în lume să mântuiască pe cei suferinzi? 

Îi zice: „Zaheu, grăbește-te și dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5). Acesta e fericit. Iisus l-a învrednicit nu numai de o privire, ci i-a și vorbit. Se coboară din pom și, cu capul plecat, se apropie. Mulţimea îi face loc, ferindu-se de atingerea lui ca de a unui lepros. Ea (mulţimea) nu înţelege ce s-a petrecut. Nu înţelege de ce idolul ei, Cel atât de curat de păcat, Își anunţă intrarea în casa celui mai mare păcătos. Aceleași buze, care au ridicat osanale, acum murmură răzvrătite. Dar niciunul din eroii dramei nu le ia în considerare. Nici Mântuitorul, care știa preţul acestor manifestări, nici Zaheu care în fericirea lui și-ar fi dat viaţa.

Ajuns în faţa lui Iisus, Zaheu Îi mulţumește pentru distincţia (cinstea) de care l-a învrednicit, mai mult, pentru darul ceresc ce-l simte coborât în suflet. Cum? Prin cuvinte calde, pline de recunoștinţă? Nu. Ci prin fapte. Face o declaraţie sărbătorească: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și dacă am năpăstuit pe cineva, cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8).

Gestul este de o adâncă elocvenţă. Destăinuiește ascunzișurile unui suflet renăscut. Avuţia, idolul pentru care până acum a suferit dispreţul neamului, pentru care a păcătuit năpăstuind pe semeni, a căzut zdrobit la picioarele lui Iisus. Privită această avere prin prisma noii concepţii de viaţă la care a fost trecut, nu mai este în sine un scop, ci un simplu mijloc. Ea trebuie să aline suferinţele.

Zaheu cel păcătos a devenit un suflet de elită. Dar întâlnirea cu Hristos îl salvează nu numai pe el, ci întreaga-i familie. Un nou duh călăuzitor de viaţă se înstăpânește sub acoperământul casei vameșului. E duhul înţelegerii suferinţei, duhul iubirii deaproapelui, duhul iubirii lui Hristos.

Zaheu este reintegrat în familia lui Avraam. Nu prin comuniunea de sânge cu el, ci prin comuniunea spirituală, singura care-i o garanţie a realizării promisiunilor făcute lui Avraam.

Convertirea lui Zaheu nu este, oare, un eveniment din activitatea pământească a Fiului lui Dumnezeu? Luca îl înregistrează fiindcă își dă seama de importanţa lui pilduitoare pentru creștini. Zaheu este un prototip al imensei mulţimi de păcătoși care se doresc după mântuire. Prin râvna pe care o pune în serviciul acestui scop (râvna care-l trezește la conștiinţa păcatului, la primirea cu credinţă și cu dragoste a lui Iisus și la capabilitatea oricărei jertfe materiale), devine pârga celor care se mântuiesc dintre păcătoși. Zaheu este o garanţie că păcătosul nu este exclus de la mântuire.

Câtă mângâiere pentru zilele noastre, când la fiecare pas găsești un Zaheu, un suflet rătăcit, legat cu mii și mii de fibre invizibile de bunurile și bucuriile acestei lumi. Dacă voinţa și râvna renașterii spirituale nu lipsește, precum privirea lui Hristos s-a oprit odihnitoare asupra lui, se va opri și asupra noastră. Va bate la poarta sufletului cerând intrare. Să deschidem, precum a făcut el cu atâta bucurie. Să-L lăsăm pe Hristos să intre și să ne învrednicească de cuvintele adresate lui Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vindecarea celor 10 leproși” în Renașterea XIV (1936), nr. 4, pp. 3-4.

Sursa: radiorenașterea.ro