Pocăința îl face pe om liber

Omul își vine în sine atunci când se îndreaptă din afara vieții lăuntrice către inima duhovnicească, acolo unde, începând cu Taina Botezului, se află Domnul nostru Iisus Hristos. Când omul își vine în sine, când se adună în sine, el se echilibrează lăuntric și începe tot mai mult să conștientizeze că este chip al lui Dumnezeu!

Frați creștini,

Am auzit cu toții astăzi un text evanghelic foarte frumos. Este vorba despre cea mai cunoscută și cea mai lungă parabolă din Sfintele Evanghelii, ea fiind încadrată în ceea ce se numește generic: parabolele îndurării divine. Această povestire alegorică, este relatată de Domnul nostru Iisus Hristos în contextul în care cărturarii și fariseii cârteau văzând deschiderea Lui prea mare față de păcătoși. Mântuitorul prezintă atunci trei parabole care subliniază iubirea foarte mare a lui Dumnezeu față de toți oamenii, indiferent de cât sunt ei de păcătoși. Mai întâi, Domnul nostru Iisus Hristos spune parabola cu oaia cea pierdută, apoi pe cea cu drahma cea pierdută și, la urmă, pe cea de astăzi, a Fiului Risipitor.

Mulți dintre Sfinții Părinți ne învață că cel mai folositor mod de a înțelege această parabolă, este acela de a o raporta la sufletul nostru. Și, în acest sens, ar trebui să ne gândim că și noi am fost sau suntem fii risipitori; ar trebui să ne gândim și la momentele noastre de pocăință care ne-au adus în Biserică. Ar trebui să ne gândim și la credința noastră formală pe care o avem atunci când îi categorisim cu ușurință pe oameni în buni și în răi, pe noi încadrându-ne, desigur, în elita celor buni, tot la fel cum a făcut și fiul cel mare din această parabolă.

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu crede că păcatul îl satură, dar, la un moment dat, apare vidul din suflet, lipsa de sens, care este o stare cumplită

Din această perspectivă, iubiți credincioși, să încercăm să lecturăm pericopa evanghelică de astăzi. După cum am auzit, fiul cel tânăr și-a cerut partea de avere și a plecat într-o țară îndepărtată unde a risipit tot ce avea, trăind în mari păcate. Țara aceasta depărtată îl reprezintă pe omul care se înstrăinează de sine ca chip al lui Dumnezeu, se risipește în exterior, rămâne încremenit la nivelul simțurilor, și își risipește avuția cea mai de seamă – dreapta cugetare și comuniunea cu Dumnezeu. Așa ne învață Sfântul Grigorie Palama, că mintea și cugetarea dreaptă constituie cea mai importantă avuție pe care o are omul și prin ele omul poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu. Dacă însă omul își risipește mintea în tot felul de gânduri spurcate, dacă se pierde în tot felul de ideologii și învățături false, ajunge să-și pervertească gândirea, cugetarea, iar după aceea alunecă în tot felul de păcate pe care, de multe ori, ca o culme a înșelării, nici nu le mai consideră păcate. De aceea, în cuvântul său la parabola fiului risipitor, Sfântul Grigorie Palama ne arată că „înainte de toate, mintea este averea și bogăția noastră după fire”, iar „cugetarea dreaptă este bogăția minții”. Dacă mintea se strică, ne spune acest sfânt, „atunci și dreapta cugetare se risipește în desfrânare și în nesăbuință”.

Această fugă sinucigașă de la viața lăuntrică întru Dumnezeul cel viu, către himerele exteriorității, este reliefată și de autorul Psalmilor, atunci când zice: „Cei ce se depărtează de Tine, vor pieri” (Psalmi 72, 26). Adică, deși vor fi vii trupește, în realitate vor fi morți, vor pieri sufletește. Omul, care se îndepărtează de Dumnezeu, de Biserică, de Adevăr, crede că păcatul îl satură, îl mulțumește, îl fericește, dar, totul până la un punct, când apare vidul din suflet, lipsa de sens, care alcătuiesc o stare sufletească cu adevărat cumplită. Și omul se pierde încetul cu încetul, dacă nu vrea să se smerească și să se întoarcă la Tatăl Ceresc, așa cum vedem că a făcut fiul din această parabolă. Foamea cumplită pe care o experimentează din plin fiul cel mic, este de fapt însetarea, foamea după sens și după bucuria harului, pe care o are mai mult sau mai puțin, conștient sau nu, omul înglodat în tot felul de păcate. Această foame el vrea să o potolească cu neîndestulătoarele roșcove ale porcilor, adică cu felurimile forme ale patimilor. Refuzul de a i se da până și aceste roșcove, ne poate trimite cu gândul la batjocura dracilor și la contradicțiile sfâșietoare care apar în labirintul unei vieții care nu vrea să știe de învățămintele Bunului Dumnezeu. Tatăl însă îi oferă fiului rătăcit o masă aleasă, adică bogăția harului din Sfintele Taine care aduc sufletului pacea mult căutată.

Îmi amintesc că am avut odată niște discuții cu mai mulți tineri care își puneau întrebarea de ce există oameni care, cu toate că sunt îndestulați din punct de vedere material, totuși ajung să se sinucidă?! Indiferent dacă este sau nu este vorba de niște necazuri sufletești foarte mari, totuși de ce se ajunge la acest gest mutilant și disperat al sinuciderii? În aproape toate cazurile, se ajunge aici din lipsă de sens a vieții! Din lipsa mângâierii harului. Din pervertirea grotească a gândirii. Sufletul s-a risipit, s-a dus într-o țară îndepărtată și, la un moment dat, a început să simtă cum alunecă tot mai mult într-o prăpastie. Cine se smerește, cine se întoarce spre pocăință, capătă din nou viață, capătă din nou sens. Cine se încăpățânează să rămână departe de Dumnezeul cel viu, poate ajunge, din păcate, chiar și la sinucidere.

Dumnezeu așteaptă să vadă un mic freamăt de pocăință în inima noastră și imediat El vine lângă noi

Ni se spune foarte frumos în parabola de astăzi că, după un anumit timp, fiul cel tânăr și-a venit în sine. Iată ce expresie frumoasă! Omul își vine în sine atunci când se îndreaptă din afara vieții lăuntrice către inima duhovnicească, acolo unde, începând cu Taina Botezului, se află Domnul nostru Iisus Hristos. Când omul își vine în sine, când se adună în sine, el se echilibrează lăuntric și începe tot mai mult să conștientizeze că este chip al lui Dumnezeu! Așadar, fiul cel risipitor și-a venit în sine și s-a întors la tatăl său, gândindu-se că argații de la curtea părintească se hrăneau mai bine decât el care ajunsese să pască porcii. Să știți că porcii sunt și simbolul păcatelor foarte mari; omul se tăvălește în mocirla păcatelor, precum porcul care se complace în noroi. Pe fiul risipitor l-a salvat acest sentiment că el are un tată care nu l-a uitat. Tot așa și noi, frați creștini, în cele mai negre încercări din viață, să nu uităm că avem un Tată ceresc care ne iubește.

Fiul cel tânăr se întoarce, tatăl îl vede de la depărtare și aleargă spre el. Foarte încurajatoare această imagine! Dacă Dumnezeu vede freamătul acesta al pocăinței din inima noastră, El imediat vine lângă noi. El ar vrea să vină oricum, însă noi nu-L primim. Tocmai fiindcă ne iubește, ne lasă liberi să alegem sau nu Adevărul. Dumnezeu așteaptă acest mic freamăt al pocăinței – care înseamnă deschiderea porții sufletului către Dumnezeu – și, îndată ce-l vede, trimite imediat harul Său în inima omului. Fiul nu apucă să-i spună tatălui tot ceea ce avea în gând. Îi mărturisește doar, foarte frumos: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15, 21). Vrea să mai adauge: „fă-mă ca pe unul din argații tăi”, dar nu  mai apucă, pentru că tatăl îl îmbrățișează repede cu bucurie, îi dă haină nouă, inel, încălțăminte, toate acestea fiind însemne care, la vremea aceea, în Orient, arătau prețuirea față de un om. Tatăl i-a dat haina „cea dintâi” (Luca 15, 22). Care este haina cea dintâi? Este haina Botezului. Iar pocăința adevărată este al doilea Botez. Dăruirea hainei tocmai asta înseamnă: pocăința a adus, în sufletul fiului risipitor, reînnoirea botezului, ștergerea păcatelor. Apoi, inelul era și semnul autorității. Inelul simbolizează și faptul că, cel care se pocăiește, care rămâne aproape de Tainele Bisericii, care se nevoiește pentru a se uni cu Dumnezeu, are autoritate asupra lucrării demonice, adică nu mai este păcălit atât de ușor de către diavoli. De asemenea, încălțămintea era un însemn pentru oamenii liberi, sclavii nu aveau încălțări. Tatăl îi pregătește încălțările pentru calea ascultării și-l face din nou călător pe calea mântuirii și a libertății.

Pocăința îl repune pe om în starea de fiu al lui Dumnezeu, după har

Prin urmare, simbolistica acestei parabole ne conduce și spre ideea că omul care ajunge la adevărata pocăință, devine liber interior. Foarte importantă, această libertate interioară! După ea aleargă tot sufletul, dar unii nu știu unde să o caute, iar alții nu vor să o caute acolo unde ea există cu adevărat!  Să observăm și faptul că Tatăl le-a zis apoi slugilor să aducă „vițelul cel îngrășat” (Luca 15, 23). Unii Părinți spun că aici este vorba de un simbol care reprezintă de fapt invitație la Cina Domnului, la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Să nu uităm că această cuminecare reprezintă cea mai profundă unire a omului cu Dumnezeu, săvârșită în duhul unei adevărate libertăți interioare a credinciosului. Casa tatălui din parabolă reprezintă Biserica, locul unde ne putem împărtăși cu Sfintele Taine. Deci, pentru omul aflat în starea de pocăință, Biserica i se relevă ca locul unei profunde întâlniri cu Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor. Când un creștin, într-un duh de umilință, își recunoaște greșelile și vrea să-și schimbe viața, el începe să simtă ceva din adierea harului aflător în Biserică, poate chiar începe să simtă cum îl inundă iubirea și libertatea întru Dumnezeul cel viu. Noi nu prea simțim lucrul acesta, fiindcă suntem prea orgolioși și avem cam mult formalism în credință. De aceea Sfântul Ghenadie al Constantinopolului, într-o omilie la această parabolă, spunea că sunt unii creștini care au credința dreaptă, dar prin fapte se arată necredincioși. Dumnezeu ne cere însă tuturor nu numai credință după vorbe, ci și credință după fapte.

Pocăința îl repune pe om în starea de fiu al lui Dumnezeu, după har, așa cum este fiecare creștin imediat după momentul botezului. Fiul cel tânăr voia să ceară să fie doar un argat, dar tatăl său, văzându-i pocăința, îi redă toate însemnele de fiu. Și aici este foarte important să amintim ce ne învață Sfântul Teofilact al Bulgariei, în comentariul său la Sfânta Evanghelie după Luca. El spune că sunt trei categorii de oameni care se străduiesc să meargă pe calea mântuirii și, pentru fiecare categorie, Sfântul prezintă drept temei câte un verset din psalmul 118. În prima categorie se află cei  care săvârșesc lucrul cel bun ca niște robi, temându-se de Judecată, așa cum zice prorocul David: „Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecățile Tale m-am temut” (Psalmi 118, 120). Apoi, sunt cei care lucrează pe calea mântuirii ca niște argați, întrucât se sârguiesc să placă lui Dumnezeu pentru dobândirea bunătăților duhovnicești, după cum spune psalmistul: „Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, spre răsplătire” (Psalmi 118, 112). În cea de a treia categorie sunt fiii care pentru dragostea cea către Dumnezeu, se străduiesc să împlinească toate poruncile Lui, precum tot profetul David mărturisește: „Că am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este” (Psalmi 118, 97). Prin urmare, pocăința arzătoare a fiului cel mic, îl aduce în categoria fiilor lui Dumnezeu, după har.

Apropiindu-mă de sfârșitul cuvântului, aș vrea să subliniez încă un aspect important, referitor la Taina Spovedaniei care știm că se numește și Taina Pocăinței. Să vedem cum trebuie făcută o spovedanie, plecând de la felul cum se raportează cei doi fii la tatăl lor. Fiul cel tânăr când ajunge în fața tatălui său, își recunoaște greșelile, are zdrobire de inimă și cere milă. Așa trebuie să venim și noi la spovedanie, frați creștini! Să venim cu acest duh de umilință. Fiul cel mare este un exemplu al felului cum nu trebuie să fie făcută spovedania. El își relatează propriile izbânzi („de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta”), începe să acuze („niciodată nu mi-ai dat un ied”) și descrie păcatele altora („acest fiu al tău care ți-a mâncat averea cu desfrânatele”). Toate aceste trei atitudini sufletești, chiar dacă apar în afara Tainei Mărturisirii, dar mai ales dacă apar la penitent în cadrul spovedanie, duc la o împietrire, la o învârtoșare a inimii. Dacă, la Taina Pocăinței, noi enumerăm păcatele altora și începem să înșirăm faptele noastre bune, nu vom avea în urma acestei spovedanii formale, nici folos duhovnicesc, nici îndreptare a vieții.

Ca o concluzie și ca o sinteză la tot ceea ce am spus până acum, aș dori să vă citesc un mic pasaj din slujba Utreniei acestei duminici (slava de la Laude). Acest pasaj este o frumoasă rugăciune cu care ne putem identifica fiecare dintre noi: „Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la Tine, dar nu mă părăsi, nici nu mă arăta netrebnic Împărăției Tale. Vrăjmașul cel cu totul viclean m-a dezbrăcat și mi-a luat bogăția. Darurile cele sufletești le-am risipit ca un desfrânat. Deci, sculându-mă și întorcându-mă către Tine, strig: Fă-mă ca pe unul din argații Tăi, Cel ce pentru mine Ți-ai întins pe Cruce preacuratele Tale mâini, ca să mă scoți de la fiara cea cumplită și cu haina cea dintâi să mă îmbraci, ca un singur mult-milostiv”. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie