Text și context

Despre bogăție și rolul ei a mai vorbit Hristos și cu alte ocazii. Fie în preajma fariseilor și la adresa lor, fie în alte contexte, când ei nu erau de față. De această dată o face în legătură cu cea dintâi situație. Ispitit de ei în chestiuni ce au în centru materialul, Domnul se dezice de ideile pe care vine aceștia să le propage. Arată că adevăratele valori sunt cele spirituale. Și că cele materiale capătă importanță doar atunci când se găsesc în legătură cu ele.

Spre a da greutate celor prezentate, se folosește de o imagine puternică. O parabolă. Căci atunci când oferi omului o informație ilustrată, o digeră cu mai multă ușurință decât dacă în față i-ar sta un concept complex.

Țarina și bogatul

Termenii cheie ai acesteia sunt țarina și bogatul. Se condiționează într-o oarecare măsură unul pe celălalt. Căci faptul de a avea o țarină venea să aducă mărturie, la acea vreme, cu privire la statutul social privilegiat al proprietarului acesteia. Desigur, și cu privire la responsabilitatea complexă pe care o implica acest fapt. Căci ea trebuia muncită spre a nu se transforma într-un pământ sterp, năpădit de pălămidă și de bălării. Dincolo de tot procesul lucrativ, existau însă și multe riscuri. Doar Dumnezeu era cel care putea garanta succesul absolut al unei munci asidue. Fapt pe care, după cum vom vedea, bogatul îl uită.

Dacă această amnezie s-ar fi produs într-un context ce i-ar fi fost defavorabil, efectul ar fi fost probabil infinit mai slab. În condițiile în care roada este, precum menținează Evanghelistul, una îmbelșugată, lucrurile se complică. Problemele apar în momentul în care binecuvântarea prost înțeleasă devine pricina autosuficienței. În loc să dea slavă divinității pentru darul primit, omul se complace într-un amalgam de stări ce-l adâncesc în sfera teluricului. După voia lui, Domnul însuși vine să-i consfințească decizia. Să-l aștearnă definitiv în țărână. Cuvintele sale: „voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; și voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te, căci ai de toate pentru mulți ani,” nu reprezintă doar mărturia faptului că nu a înțeles nimic din toată lucrarea pe care Cerul o avea cu el. Că Preasfântul și l-ar fi dorit crescând în recunoștință și iubire. Și devenind clipă de clipă mai generos, aidoma Lui. Ele vorbesc și despre o etapă succesivă a acesteia. Mai nefericită decât ea. Una în care Dumnezeu nu se găsește nici măcar în plan secundar. Prezența lui e negată cu totul. Cea în care, bazându-se pe o fragilă și aparentă bogăție, omul crede că poate dispune chiar și de sufletul său.

Pedeapsa

Aici intervine Creatorul: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”, îi spune El. Termenul cu care începe adresarea e unul extrem de jignitor în contextul socio-cultural al vremii. Vechiul Testament vine să amenințe cu pedepse aspre pe cel care și-ar gratula aproapele cu acest apelativ. Domnul însuși îl folosește cu parcimonie. De-această dată, e necesară aducerea lui în comunicare spre a pune corect accentele. A fixa prioritățile.

În loc de concluzii

Morala zilei o regăsim în fraza de încheiere a relatării: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”, spune Hristos. Îmbogățirea în El e lucrul cel mai important. Ea aduce cu sine nu doar o altă percepție cu privire la viață și realitățile sociale, ci și bucurie. Prosperitatea și toate celelalte capătă, dacă se găsesc în relație cu Învățătorul, noi dimensiuni. Sunt trăite întru deplinătate. De nu, orice acumulare de bunuri lumești nu face decât să ne apropie și mai tare de buza genunii. Iar căderea e mereu fatală. Să scrutăm, așadar, cu nădejde, înălțimile! Îndrăzniți!