Sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului nu are temei scripturistic. Despre Sfântul Acoperământ s-a scris doar în apocrifele: Cuvântul Sfântului Ioan Teologul despre adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (aprox. secolul al IV-lea), Urcarea la cer a Maicii Domnului (secolul al IV-lea) şi Adormirea Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi în veci Fecioara Maria (secolul al VII-lea); aceasta din urmă a fost scrisă de Ioan, Arhiepiscop al Tesalonicului.

Prima atestare documentară a sărbătorii închinate Sfântului Acoperământ datează din secolul al V-lea. Poate că nu s-ar fi luat în discuţie această sfântă relicvă, dacă împărăteasa Pulheria, soţia lui Marcian (450-457), nu ar fi cerut Patriarhului Iuvenalie al Ierusalimului, în timpul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), să îi trimită moaştele Maicii Domnului pentru a le aşeza în Biserica Panaghia (a Preasfintei) din Vlaherne, ctitoria sa. Atunci, Patriarhul Iuvenalie i-a răspuns că în mormântul Maicii Domnului au fost găsite doar brâul şi acoperământul său, deoarece Maica Domnului a fost ridicată cu trupul la cer. Cele două relicve, potrivit dorinţei împărătesei, au fost aduse în capitală; brâul a fost aşezat la Chalcoprateia (poarta de bronz), iar acoperământul la Biserica Panaghia din cartierul Vlaherne. Prin mijlocirea Maicii Domnului, ele au devenit palladium, protectoarele capitalei, în special în timpul invaziilor avarilor (626), perşilor (677), arabilor (717), ruşilor (860), dar şi în alte împrejurări.

Simbolul dreptăţii, al înfrânării şi al dependenţei omului de Dumnezeu

Acoperământul era un articol vestimentar (Isaia 3, 17), care s-a păstrat cu stricteţe şi în perioada talmudică. Astfel, femeile purtau un văl sau un şal mai lung, ce le cădea pe umeri şi pe spate. Ele îl foloseau uneori şi pentru a căra într-însul alimente precum grâu, porumb, orz ş.a. (Rut 3, 15). Cel mai adesea, acoperământul era făcut din păr de cămilă, din ţesături de cânepă sau in; pentru sărbători se purta unul din materiale mai preţioase, precum lână sau porfiră.

Deşi uneori acoperământul Maicii Domnului a fost confundat cu brâul ei, descoperit odată cu acoperământul în mormântul din Ghetsimani şi păstrat de asemenea în Constantinopol, în biserica Chalcoprateia, ele sunt în realitate două relicve diferite. Fără îndoială, brâul era un alt obiect vestimentar, întâlnit la orientali, care a apărut din motive practice, pentru a încinge hainele lungi şi largi, mai ales în cazul preoţilor vetero-testamentari. Brâul era şi practic, dar şi estetic. Ulterior, Isaia i-a dat şi o interpretare simbolică (Isaia 11, 5), văzând în brâu simbolul dreptăţii, al înfrânării şi al dependenţei omului de Dumnezeu. Practica acoperirii capului a fost preluată de primii creştini, apoi de bizantini. Spre deosebire de acoperămintele pe care le purtau orientalele, acoperământul Maicii Domnului apare în icoane, începând cu secolul al V-lea, ca fiind împodobit cu trei stele, simbol al Pururea Fecioriei Maicii Domnului: înainte, în timpul şi după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Arătarea Maicii Domnului credincioşilor care se aflau în Biserica Panaghia din Vlaherne se găseşte relatată în viaţa Sfântului Andrei „cel nebun pentru Hristos” († 956) şi în cea a ucenicului său Epifanie.

Minunea cu acoperământul Maicii Domnului s-a petrecut în timpul împăratului Leon cel Înţelept (886-912). Se spune că în ziua de 1 octombrie a anului 911, în timpul unei privegheri de toată noaptea în Biserica Panaghia din Vlaherne, pe la ora 4 dimineaţa, Sfântul Andrei şi ucenicul său Epifanie au văzut-o pe Maica Domnului intrând în biserică, fiind însoţită de Sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul, precum şi de alţi sfinţi. Ajunsă în mijlocul bisericii, ea a îngenuncheat şi a început să se roage atât de intens, încât lacrimile îi scăldau faţa. După ce s-a ridicat de la rugăciune, şi-a scos acoperământul pe care l-a ridicat deasupra capului ei, aşa încât să îi acopere pe toţi cei prezenţi în biserică. Deşi a fost vorba despre o minune, Biserica Greacă nu a dat amploare acestei sărbători.

Cinstirea Sfântului Acoperământ s-a dezvoltat mai mult în Biserica Ortodoxă Rusă, încă din secolul al XII-lea; de atunci s-a extins în aproape toate Bisericile Ortodoxe.

Icoana Protectoarei și Mijlocitoarei noastre în fața lui Dumnezeu

Slujba acestei sărbători a fost alcătuită, în secolul al XII-lea, de Andrei Bogoliubov, prinţ de Vladimir. Icoana praznicului redă momentul din Biserica Panaghia din Vlaherne: Maica Domnului este aşezată pe un nor în mijlocul bisericii, având în mâini sfântul său acoperământ. În planul de sus este reprezentat Hristos, în cel de jos sunt credincioşii, în dreapta şi în stânga Maicii Domnului sunt cetele sfinţilor, între care Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan Evanghelistul, Profetul David, Sfinţii Apostoli, precum şi ierarhi şi cuvioşi, femeile mironosiţe etc. În amvon se află un tânăr cu aureolă, care este îmbrăcat în diacon şi ţine în mâna stângă un sul pe care stă scris condacul Naşterii Domnului („Fecioara astăzi...”), în timp ce cu dreapta pare să dirijeze un cor. Erminia spune că acest tânăr ar fi Sfântul Roman Melodul (secolul al VI-lea), dar acest lucru este puţin probabil. În stânga jos sunt Marcian şi Pulheria, ctitorii Bisericii Panaghia din Vlaherne, iar în dreapta jos, Sfântul Andrei vorbeşte cu Epifanie, probabil despre cele întâmplate în zorii zilei. Graţie acestei revelaţii, iconografii au reprezentat-o pe Maica Domnului Orantă, adică rugându-se şi mijlocind ca o împărăteasă înaintea Fiului Său.

Cea mai cunoscută biserică din Constantinopol, dintre cele închinate Maicii Domnului, a fost Biserica Panaghia din Vlaherne, unde a stat Sfântul Acoperământ până în 1087. Anna Comnena relatează, în lucrarea sa istorico-panegirică Alexiada, cum tatăl său Alexie I Comnenul (1080-1118) a luat cu sine sfântul acoperământ drept protector, iar înaintea luptei de la Dristra (Bulgaria) împotriva pecenegilor, popor semi-nomadic de origine turcă din Asia Centrală, ţinând întins în mâini Sfântul Acoperământ, i-a fost răpit de un vânt puternic. De atunci i s-a pierdut urma.

Bisericii Panaghia din Vlaherne i-au fost puse temeliile de către împăraţii Marcian şi Pulheria şi a fost terminată de construit de către Leon cel Mare (457-474), care a adăugat Hagiasma (un agheasmatar ridicat pe locul Izvorului Tămăduirii) şi Lousma (Baia Sfântă, o scăldătoare pentru oamenii bolnavi). A rezistat pericolelor pe care le-au reprezentat tulburările perioadei iconoclaste; datorită icoanei Maicii Domnului Vlachernitissa, făcătoare de minuni, a rezistat şi altor pericole, dar nu şi incendiului din 1434.

În 1867, turcii au cedat breslei blănarilor greci locul pe care s-a construit o mică biserică, în care au inclus şi Izvorul Tămăduirii. Această biserică a fost preluată de Patriarhia Ecumenică, care a înfrumuseţat-o cu picturile lui Eirenarchos Covas (1964).

Primele biserici închinate prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului s-au construit în Rusia, încă din secolul al XII-lea. Una dintre cele mai cunoscute, pentru arhitectura sa, este catedrala Acoperământului — Pocrov — de la Nerl, construită în 1165 de prinţul Andrei Bogoliubov, devenit sfânt. De altfel, în jurul anului 1164, la propunerea lui, sărbătoarea a fost trecută în calendar. La Novgorod exista Mănăstirea Zverin cu hramul Sfântului Acoperământ (secolul al XII-lea), iar în Moscova, în timpul ţarului Ivan cel Groaznic (1530-1584), a fost construită catedrala Sfântului Acoperământ pe locul Bisericii Sfintei Treimi, cunoscută astăzi drept Catedrala Sfântului Vasile cel Blajin.

Nici ţara noastră nu duce lipsă de biserici şi mănăstiri, de spitale şi azile, orfelinate şi centre de plasament care sunt puse sub protecţia Acoperământului Maicii Domnului. Dintre ele, cele mai cunoscute sunt Schitul Pocrov (Mănăstirea Neamţ) şi bisericile din spitale, având acest hram, cum este cea de la Spitalul de Recuperare din Iaşi.

Acatistele, paraclisele şi rugăciunile adresate Maicii Domnului ocupă un loc central în viaţa Bisericii şi a credincioşilor; dintre acestea face parte şi Acatistul Acoperământului Maicii Domnului.

(septembrie 2013)