Bucuria este o altă coordonată esențială a spiritualității ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Nașterea este bucurie, căci lumea este frumoasă și Stăpânul ei este Dumnezeu; viața e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Viețuirea, și în mijlocul lumii și în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe niciunul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie și o încântare trupească la fel cu dânșii”.

Chiar cei copleșiți de lacrimi nu sunt triști, ci se declară fericiți. Eremiții au adesea înfățișări de înger, cum se spune despre marele Arsenie și de mai marele Antonie. În Viața Sfântului Antonie se spune că avea trăsături senine și putea numai după chip să fie recunoscut de cei care nu-l cunoșteau. Era mereu „în bucurie”. Mulți au spus, deși vorba se pune pe seama lui Francisc de Sales, că un sfânt trist e un trist sfânt!

Sfântul Serafim de Sarov, care spune că scopul vieții creștine este agonisirea harului Sfântului Duh, saluta pe toată lumea cu cuvântul: „Bucuria mea!”.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, București, 1995, p. 88)