Toate bunurile acestei vieți aduc întotdeauna după ele o serie de tristeți și de amărăciuni, dar viața petrecută cu Dumnezeu, convorbirea cu El și contemplarea bunurilor Lui depășesc orice fericire și bucurie, slavă și mulțumire omenească. Bucuria produsă în inimă de prezența lui Dumnezeu întrece orice plăcere omenească și cine se depărtează de El și se întoarce la lume revine degrabă pocăit, plin de remușcări, dându-și seama ce a părăsit. Și dacă El, Stăpânul milostiv, atunci când revenim la El ar arăta vreo supărare și necaz, niciun suflet de sfânt nu s-ar fi mântuit, căci toți au trecut prin astfel de încercări. Toți au fost mântuiți în mod gratuit și nu după faptele lor, ci numai după întoarcerea sinceră a inimilor lor. Și nu trebuie să ne încredem numai nevoințelor noastre posturi și privegheri, ci numai schimbării înțelegerii minții și inimilor noastre.

Dumnezeu dorește o inimă înfrântă și smerită, iar nu numai jertfe. O minte supusă și ascultătoare, lipsă de mândrie, plină de umilință, aceasta dorește Dumnezeu, iar nu fel de fel de nevoințe. Desigur toate sunt folositoare și bune numai dacă ne aduc la aceste stări sufletești. Numai smerenia învinge orice viclenie a diavolului și numai pe o inimă smerită se odihnește Domnul. Cel care a ajuns la smerenie și se menține cu tărie în ea, acela se transformă din om trupesc în om îngeresc.

El încă mai umblă printre oameni cu trupul, dar cu sufletul se află în Ceruri, își împarte viața cu îngerii și inima lui crește mereu în iubirea lui Dumnezeu, sub semnul unei bucurii negrăite. De această dragoste nimeni nu se poate apropia înainte de a-și curăți inima prin pocăință și râuri de lacrimi, prin umilință și mai ales prin harul și ajutorul Duhului Sfânt.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, în vol. Comorile Pustiei, p. 165-166)