Tăierea voii nu e, în primul rând, față de vreun om sau altul ci, mai ales, față de omul cel vechi din noi. Față de oameni e abia la urmă, când lucrăm la îndepărtarea mândriei. Carul nu se așază înaintea boilor, lucrăm cu voia noastră despărțirea de straturile omului vechi și primim bucuria darurilor venite de la semeni și Dumnezeu ca să ne ajute pe drumul de coborâre de la Ierusalim. De bucuria noastră nu ne atingem noi, dar putem dărui din ea altora care au nevoie de ea, nefiind a noastră.

Fisurile din barajul dragostei sunt slava deșartă și mândria. Ambele sunt forme de suferință cu care, obișnuindu-ne, ajungem să ni se pară firești, normalitate. Când nu le cunoaștem ca atare, prin firea noastră mai bună, ni se dă să le trăim – ca să nu-i judecăm pe cei care le au. Nimic nu e mai cumplit decât suferința continuă a mândriei. Și știm cine o are cu totul. Fiecare acceptăm slava deșartă și mândria într-o anumită măsură și pierdem prin ele ceea ce s-a acumulat.

Unirea celorlalți prin daruri bine gândite, tăcerea despre acestea și fuga din locul în care le faci – dacă nu în altă parte, atunci în sus – ajută la ținerea apei în lacul de acumulare. Unde e capătul acestuia, de unde vine izvorul, nu puteam vedea niciodată fiind aici, dar știm.

Cine vede acestea, înțelege că ele sunt și în lumea aceasta și în veșnicie încă de acum, cine le explică o dată pierde din vederea lor, cine le tâlcuiește mult ajunge să creadă că nu pot fi înțelese cu adevărat și în lumea de aici, din cauza importanței pe care și-o dă sieși vorbind, în loc să se lase umplut de Cuvânt, iar cine e un om credincios simplu și tăcut înțelege la fel ca cel care le vede. De toți avem nevoie și cu toții ne putem ruga unii pentru alții.

Bucuria rațiunii este Duhul Sfânt. Când barajul ajunge la preaplin, ea inundă inima.