Bucuria reîntâlnirii cu Domnul risipește orice întristare

Reflecții

Bucuria reîntâlnirii cu Domnul risipește orice întristare

    • întâlnirea cu Hristos
      Bucuria reîntâlnirii cu Domnul risipește orice întristare / Foto: Ștefan Cojocariu

      Bucuria reîntâlnirii cu Domnul risipește orice întristare / Foto: Ștefan Cojocariu

Când cineva se bucură de Înviere, nu mai are cuvinte de întrebare: „dar cum s-a făcut?”, „cum e posibil?”. Întrebări despre posibilitatea minunii nu pun cei care se bucură de ea, ci mai degrabă cei care încă nu cred cu adevărat. 

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu va lua și va vesti vouă. Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Deci, unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puțin și nu Mă veți mai vedea și iarăși  puțin și Mă veți vedea, și că Mă duc la Tatăl? Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puțin? Nu știm ce zice. Și a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe și le-a zis: Despre aceasta vă întrebați între voi, că am zis: Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea? Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preschimba în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte durerea, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci, și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi. Și în ziua aceea nu Mă veți întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da. (Ioan 16, 15-23) (Miercuri în săptămâna a șaptea după Paști)

În continuarea pericopei citite în ziua precedentă, primul verset al acestei Evanghelii este o referire la activitatea Sfântului Duh în lume. Din Crezul rostit la toate Sfintele Liturghii știm despre El că este „Domnul de-viață-Făcătorul”, așa cum rostim și în rugăciunea „Împărate ceresc...”, că purcede de la Tatăl (așa cum și Mântuitorul spune la Ioan 15,26) și că este slăvit „împreună cu Tatăl și cu Fiul”, o expresie de la Sfântul Vasile cel Mare, prin care se arată egalitatea în slavă, ceea ce coincide și cu egalitatea în ființă. Lucrările dumnezeiești sunt lucrări comune, fiindcă nu sunt trei dumnezei, ci Un singur Dumnezeu. Nu se poate spune că doar Tatăl creează, că doar Fiul mântuiește, că doar Sfântul Duh sfințește sau dă viață. Dar, cu siguranță, când ne gândim la creația lumii, prima dată ne gândim la Tatăl, iar când ne referim la mântuire, evident că ne gândim la Fiul Care S-a întrupat pentru noi. Din aceleași considerente, Domnul spune aici că „toate câte are Tatăl ale Mele sunt”, adică nu există „proprietate particulară” a Tatălui sau a Fiului. Unitatea de fire și de lucrare e una care nu poate să stea laolaltă cu existența a ceva separat. Iar dacă toate ale Tatălui sunt ale Fiului, desigur că și inversul e valabil. Iar Duhul Sfânt când vine în lume, vestește din ale Fiului, adică Evanghelia Sa. Dar nu e a Sa în sensul în care s-ar pretinde respectarea drepturilor de autor, ca în lumea noastră modernă. Cuvântul Fiului este cuvântul dumnezeiesc. Duhul Sfânt vestește, lucrează, potențează în om lucrarea dumnezeiască unică.

Celelalte versete ale Evangheliei de față se referă la cuvintele lui Hristos despre scurta Sa plecare din mijlocul ucenicilor Săi, urmată de revenirea Sa întru slavă. Desigur, Iisus Se referea la cele trei zile de la moartea Sa pe Cruce până la Învierea Sa din morți, intervalul dintre vineri și duminică, puținul timp al întristării Apostolilor. Învățătorul le spune că separarea e scurtă și că se va încheia cu revenirea Sa, la acel moment se pare că ucenicii nu ar fi înțeles prea bine despre ce vorbea. Aceasta e mai lesne de observat din starea de uimire pe care au avut-o ucenicii când Hristos Cel înviat li S-a arătat. 

Întristarea despărțirii e explicată de Domnul prin comparația cu neliniștea și durerea pe care femeia le are la momentul nașterii, pe care însă ea le uită cu totul imediat ce nașterea a avut loc. Bucuria venită după scurta tristețe este așa de mare, spune Iisus, că ea nu va putea fi luată nicicum de la ei. Și exact așa a și fost: după Înviere, ucenicii au trăit altfel toate cele câte învățaseră. Convinși de puterea și adevărul cuvintelor lui Hristos, au propovăduit peste tot fără teamă, înfruntând în cele din urmă și moartea martirică. Atunci când credința în Înviere nu este doar ceva teoretic, ci efectiv ceva trăit, atunci nimeni nu îți poate lua acea bucurie. Tristețea despărțirii a resimțit-o Însuși Domnul, Care de pe cruce striga „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46), dar totuși a primit acest „pahar” al durerii, precum și voia Tatălui (Matei 26, 42), ca apoi să intre în slava Sa. 

Fiind încredințați de Învierea Domnului, nimeni nu a putut să îi intimideze ori să îi determine pe creștini să-și renege credința, curajul lor fiind admirat și de romanii păgâni din primele secole, iar puterea mărturisirii lor era de temut și pentru torționarii de odinioară sau mai noi. Când cineva se bucură de Înviere, nu mai are cuvinte de întrebare: „dar cum s-a făcut?”, „cum e posibil?”. Întrebări despre posibilitatea minunii nu pun cei care se bucură de ea, ci mai degrabă cei care încă nu cred cu adevărat. Aceia, tot din pricina necredinței, nu primesc întotdeauna ceea ce au cerut în rugăciuni. În schimb, cei cuprinși de bucurie, care nu mai au îndoieli și nici aporii despre „cum?”, „de ce?”, atunci când cer ceva în rugăciune, le și primesc de la Dumnezeu. Desigur, acel „ceva” din rugăciunea lor este întotdeauna esențial, cu adevărat necesar și nicicum vreun capriciu. Bucuria de a-L avea pe Iisus Înviat nu mai are nevoie de asistență specială sau de tratament preferențial, fiindcă nu mai pune în centru propriul sine, ci pe Dumnezeu.