În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, ­zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? ­Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Iar el a zis: ­Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Într-un studiu publicat în Ziarul Lumina, dedicat așezării textelor Evangheliilor duminicale, părintele Chiril Lovin de la Catedrala Patriarhală, expert în liturgică, explică motivul pentru care, în ultima parte a anului, duminicile nu mai respectă numerotarea obișnuită. În calendar observăm că după duminicile a douăzeci și cincea, respectiv a douăzeci și șasea, nu urmează cum e firesc duminica a douăzeci și șaptea, ci deja a treizecea – anume cea tematizată în Evanghelia de față. Părintele explică faptul că ultimele trei duminici din noiembrie sunt totdeauna aceleași, fiindcă ele pregătesc Crăciunul. Și, așa cum și în Postul Paștilor fiecare duminică este dedicată unei teme anume, Biserica aduce credincioșilor și în preajma Crăciunului trei teme specifice postului: milostenia dezinteresată (duminica a 25-a, a Samarineanului milostiv), importanța îngrijirii de suflet (duminica a 26-a, a bogatului nesăbuit care a uitat să-și adune comori din cer), respectiv obținerea desăvârșirii sufletești (duminica a 30-a, a bogatului împlinitor al legii). Prin urmare, în aceste trei duminici de la începutul Postului Nașterii Domnului avem de a face cu o scară spirituală urcând din treaptă în treaptă, de la bunătate la milostenie și la neatașamentul de cele materiale.

Întâlnirea Domnului Iisus cu bogatul care căuta desăvârșirea reprezintă un dialog simbolic între Dumnezeu și om, în care ni se arată că râvna omenească în împlinirea dreptății rămâne întotdeauna limitată, nedeplină. Evanghelistul povestește cum un bogat, care-L numea pe Iisus „Învățător bun”, a cerut sfat despre conduita dreaptă înaintea lui Dumnezeu.

Mai întâi Iisus l-a îndemnat să respecte poruncile date de Dumnezeu prin Moise, la care omul a răspuns că el face deja aceasta încă din tinerețea sa. Atunci Hristos, înțelegând că acesta voia să fie ceva mai bun decât restul oamenilor, îl îndeamnă să-și vândă averile și să le împartă la săraci pentru a obține în schimb comoară în cer. Iar după aceasta, să urmeze Domnului. Omul bogat se rușinează și pleacă însă, tocmai fiindcă era foarte bogat. Aceasta înseamnă că piedica în evoluția sa spirituală rămăsese averea de care nu se putea debarasa. Am fi tentați să îl judecăm aspru pe bogat, însă nu știm dacă noi am face altfel dacă ne-am afla în locul lui. Dar povestea nu se termină aici. Văzând descurajarea părelnicului om drept, Mântuitorul a exclamat că e mai ușor unei cămile să intre prin urechile acului decât unui bogat să se mântuiască, iar atunci auditorii L-au întrebat dacă în asemenea condiții se mai poate mântui cineva. Răspunsul Său este unul descurajant pentru unul care crede în sloganul „prin tine însuți”, dar unul plin de nădejde pentru cel care cântă „Cu noi este Dumnezeu”: nimeni nu se poate mântui prin puterea omenească, fiindcă un cusur sau altul l-ar trage îndărăt. Numai Dumnezeu poate da mântuirea. Aceasta explică oarecum de ce Iisus îi spusese bogatului, mai devreme, că numai Dumnezeu este bun.

Bunătatea în înțelesul ei cel mai pur, este exclusiv un atribut divin. La fel, singurul lucru bun e cel care duce la mântuire, la salvarea sufletului din pierzanie. Dar oamenii nu reușesc singuri să ajungă până acolo. Intervin în viață tot felul de piedici, dorințe, patimi, neputințe, care îi separă de Dumnezeu. Până și cel care împlinește legea încă din tinerețe, tot are o mică slăbiciune care îl ține de la mântuire ca ghiuleaua legată de piciorul ocnașilor de odinioară. Chiar și bunătatea venită numai din respectarea legii și nu dintr-o inimă caldă, lipsită de limite și dăruitoare întru totul, nu este bunătate cu adevărat. Noi oamenii suntem obișnuiți să iubim condiționat și să fim buni pentru a primi ceva la schimb, fie că e vorba despre câștiguri pământești, fie cerești. Dar bunătatea necondiționată vine de la Dumnezeu, ca și sfințenia sau dreptatea. Din acest motiv sfinții pe care îi cinstim nu sunt sfinți prin puterea lor, ci fiindcă se împărtășesc din sfințenia lui Dumnezeu. Ei sunt oameni ca și noi, cu neputințe, cu imperfecțiuni, uneori cu pete în biografie, dar cinstiți în Biserică nu ca eroi solitari, ci ca unii care au încercat să imite cât mai fidel modelul de bunătate, dreptate, iubire și sfințenie dat de Hristos.

Se obișnuiește să se spună că Decembrie este luna cadourilor, sau că „de Crăciun trebuie să fim mai buni”. Aceste două îndemnuri sunt de mare ajutor la sfârșitul anului, când putem să tragem linie și să facem bilanțul unui an și al acumulărilor de-a lungul lui, fie că e vorba de cele materiale, fie de cele spirituale. Dar nu e de ajuns ca să rămânem la sloganuri și mesaje de publicitate. A face cadou celor dragi e un gest de recunoștință și dragoste, însă mântuirea nu se obține doar de Crăciun și de Paști. Unul dintre pericolele vieții noastre poate fi și acela de a crede că, făcând milostenie de marile sărbători, ne-am îndeplinit datoria față de semenii noștri și suntem drepți înaintea lui Dumnezeu sau, cel puțin, ne-am răscumpărat din păcate. Adevărul este că, dacă bunătatea nu ne-a devenit o caracteristică de toate zilele, mai avem de mers pe calea către rai. Cu toate acestea, nădăjduim că Dumnezeu, la Care toate sunt cu putință, ne va mântui și pe noi, cei imperfecți și care ne amintim de El numai la zile mari.