Pentru acest motiv, dragă frate, îți voi indica acele căi, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dobândești această renunțare la tine și ca să nu ai mândrie și încredere în tine.

Primul lucru e că trebuie să recunoști nimicnicia ta (de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „Oricine se consideră pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaște pe sine mai bine decât toți. Acel om se cunoaște pe sine care se consideră a nu fi nimic”. Sfântul Maxim Mărturisitorul dă o definiție a virtuții ca: „unirea neputinței omenești în cunoaștere cu puterea dumnezeiască” (Filocalia, p. 403); iar Petru Damaschinul spune: „Nimic nu-i mai bine decât recunoașterea propriei tale neputințe și neștiințe”) și să-ți dai seama perfect că numai prin tine însuți nu poți face ceva bun, prin care să devii cetățean al Împărăției Cerurilor.

Al doilea este că tu trebuie să ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu căldură și rugăciuni smerite. Dacă dorești să-l obții, întâi e necesar să-l pretuiești și să nu te încrezi, nu numai în cunoașterea de tine însuți, ci în orice putere a ta. Dumnezeu te va încorona numai atunci când va vedea că ești convins că numai prin puterile tale nu poți dobândi coroana.

Al treilea drum e ca să te obișnuiești a fi totdeauna îngrozit. A fi îngrozit de dușmanii nenumărați împotriva cărora tu, prin tine însuți nu le poți opune nici o mică rezistență. Să fii înspăimântat de îndelunga lor îndemânare de luptă, de strategiile lor, de transformările lor în îngeri, de nenumăratele piedici pe care le pun în taină în adevarata cale a virtuții.

A patra cale este atunci când cazi în vreo slăbiciune. Atunci să te întorci cu mai multă putere la Dumnezeu. El te lasă liber ca să-ți cunoști mai bine neputința, (Nu numai când cineva cade la vreo patimă, ci și când cade în diferite greutăți, împrejurari, amărăciuni, necazuri, strâmtorări și, mai ales, în lungi suferințe trupești, boli, trebuie să recunoască în acestea smerenia de sine și incapacitatea și să fie plecat. Și ce să mai spun? Oricine dorește să ajungă la cunoașterea nimicniciei sale în mod practic, să-și observe gândurile, cuvintele și faptele, nu mult timp, ci numai o singura zi, și va vedea ca cele mai multe din gândurile, cuvintele și faptele lui sunt neînțelepte și rele. Din acestea va vedea că se poate înțelege pe sine. Cât de slab este el însuși; iar din această cunoaștere și dreapta înțelegere de sine se va smeri. Pe viitor nu se va mai încrede într-însul. Când vom gândi că ființa noastră nu-i nimic, atunci ajungem la recunoașterea nimicniciei noastre.) încât să înveți nu numai a nu te încrede tu însuți în tine ca fiind foarte nevrednic dar și să dorești a fi socotit de alții ca slab. Fiindcă, fără această dorință nu poate veni această neîncredere virtuoasă în tine însuți.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 16-17)