Sfântul David avea marea dorinţă de a vedea oraşul Ierusalim şi de a se închina la Locurile Sfinte, unde a trăit Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, la vreme potrivită, bunul Dumnezeu i-a împlinit această dorinţă.

Astfel, într-o zi, fericitul David, după ce i-a încredinţat lui Lucian sufletele fraţilor, a plecat cu câţiva monahi la Ierusalim.

După o călătorie lungă şi obositoare, părinţii au ajuns în Palestina şi au urcat pe muntele Măslinilor. De acolo au putut vedea cetatea sfântă. I-au mulţumit lui Dumnezeu, plini de bucurie şi cucernicie. Sfântul David, cu lacrimi în ochi, a îngenuncheat, a sărutat pământul şi a zis:

– Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai venit pe pământ pentru mântuirea noastră, ai binevoit să Te întrupezi în pântecele Fecioarei Maria, ai pătimit pentru păcatele noastre, ai murit pe cruce şi ai înviat cu dumnezeiasca Ta putere, înviindu-l pe Adam împreună cu tot neamul lui, Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit şi pe mine, nevrednicul robul Tău, să văd locurile acestea pe unde ai umblat. Nu cutez să înaintez mai departe, ca să nu pângăresc cu picioarele mele păcătoase pământul care a fost sfinţit de neprihănitele Tale picioare. Îmi este îndeajuns că am văzut binecuvântatul Ierusalim.

Lacrimile îi curgeau şuvoi din ochi. Fraţii au început să-l roage:

– Să ne continuăm călătoria, părinte. Să mergem în cetatea Domnului. Intra-vom în locaşurile Lui, spune Sfântul David, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.

– Însă acelaşi proroc spune şi altceva, a răspuns sfântul. Spune că trebuie să fii neprihănit şi curat la inimă pentru a vedea locurile sfinte. Eu, fiilor, sunt lipsit de curăţie şi nevrednic să mă apropii de preasfintele sălaşe ale lui Dumnezeu. Mergeţi singuri. Vă rog doar să faceţi şi pentru mine, păcătosul, o rugăciune la Mormântul de viaţă făcător al lui Hristos. Eu voi lua acum drumul de întoarcere spre Gareji. Voi duceţi-vă mai întâi să vizitaţi toate locurile de închinăciune şi apoi întoarceţi-vă.

Făcând ascultare părintelui, fraţii au luat cu lacrimi în ochi binecuvântarea lui şi au plecat. Sfântul, după ce s-a rugat multă vreme singur, a luat ca binecuvântare din locurile acelea trei pietre mici, le-a pus în coş şi a plecat spre Georgia.

Însă Preabunul Dumnezeu, văzând adânca smerenie a robului Său, a binevoit să-l vestească pe patriarhul Ilie (Patriarhul Ierusalimului, Ilie I (494–516) s-a născut în Egipt în jurul anului 430 din părinţi arabi. S-a închinoviat de la o vârstă fragedă, mai întâi în patria lui, într-o mănăstire din Nitria, şi mai târziu în Palestina, la lavra Sfanţului Eftimie. În 473 a fost hirotonit preot şi aşezat să slujească la biserica Învierii. În anul 494 l-a succedat pe Salustio (486–494) pe tronul patriarhal. În 516, întrucât a refuzat să semneze crezul monofizit, a fost exilat de către împăratul Anastasie I (491–518) în Aila (Marea Roşie), unde a murit la 20 iulie 518) despre prezenţa lui în locurile acelea. A trimis, aşadar, la patriarh un înger al Său, care i-a spus în somn:

– Alesul meu David a venit până la porţile Ierusalimului ca să primească harul cetăţii. Trimite îndată oameni iuţi de picior ca să-l ajungă. Deja se depărtează de oraş. E îmbrăcat în haine vechi şi are în mână un coş, în care a pus trei pietre. Să-i ia două dintre ele şi să-i spună: „Dumnezeu îţi dă această poruncă: ai luat, după credinţa ta, harul cetăţii mele, Sfântul Ierusalim. Însă pentru pustia ta e îndeajuns doar o parte. Celelalte două părţi trebuie să le laşi aici. Mergi, cu bine, aşadar, cu această piatră, care va tămădui trupurile şi sufletele tuturor celor ce-o vor atinge cu credinţă”.

Patriarhul s-a trezit răvăşit de vis. A chemat fără întârziere câţiva bărbaţi iuţi de picior, le-a povestit ce-a văzut în visul său şi le-a spus să alerge pentru a-l ajunge pe Cuviosul David.

Şi într-adevăr, după un timp stăteau cu respect în faţa omului lui Dumnezeu, care a ascultat plin de uimire şi teamă povestirea lor despre îngerul care i s-a arătat patriarhului.

– Binecuvântat să fie Domnul meu, Iisus Hristos! a strigat, înălţându-şi spre cer ochii înlăcrimaţi şi mâinile tremurânde. Binecuvântat să fie Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii, care Şi-a arătat bunăvoinţa către mine, păcătosul Său rob, dăruindu-mi harul Său!

După aceea a scos din coş două pietre şi le-a dat trimişilor patriarhului. Iar aceia, la rândul lor, le-au dus în Ierusalim şi le-au predat patriarhului Ilie.

Întâmplarea minunată s-a transmis repede în cetatea sfântă şi în împrejurimile ei. Toţi cei care o aflau cereau să-l cunoască pe Sfântul David. Însă părintele plecase deja.

Piatra care a fost adusă de cuvios în pustia Gareji a început să facă multe minuni. Mulţi bolnavi şi infirmi, care o sărutau cu credinţă, se însănătoşeau cu puterea lui Hristos. Piatra aceasta și-a păstrat până astăzi harul facerii de minuni.

Puţin mai târziu s-au întors în Georgia şi fraţii care s-au închinat la Locurile Sfinte. Împreună cu alte impresii ale lor despre locurile pe unde a umblat Dumnezeu, au povestit şi cele discutate de locuitorii Ierusalimului în legătură cu părintele David şi visul patriarhului Ilie.

Foarte curând, aflând despre nevoinţele ascetice ale Sfântului şi despre piatra care fusese adusă din Palestina în chip minunat, mulţi anahoreţi s-au adunat în Gareji. Trăiau în peşteri în post şi rugăciune, făcând ascultare de fericitul David şi urmând cu credinţă mântuitoarele lui poveţe. Astfel, pustia aceea s-a umplut de asceţi, precum îndepărtata Tebaidă a Egiptului. De aceea a fost denumită Tebaida georgiană.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 126-129)