Odată, au rămas în sat trei copii orfani de ambii părinţi, pe care nimeni nu-i ajuta. Atunci bătrânul i-a chemat la chilia sa şi le-a zis: 

– Copii, să veniţi la tata în fiecare zi, la amiază, că tata are cu ce vă ajuta şi hrăni.

Şi s-au deprins copiii şi veneau zilnic la părintele Iosif. Iar el singur le fierbea mâncare, le cumpăra pâine şi îi servea la masă. Apoi îi îndemna: 

– Mâncaţi, tată, că este de unde. Ne-a dat Dumnezeu din belşug.

La urmă, le împărţea bani şi haine de îmbrăcat. 

Aşa a crescut bătrânul mulţi copii orfani din satul Dezrobiţi, până ajungeau să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. 

Altădată, a auzit bătrânul că este o văduvă în sat, anume Maria, cu şase copii, care nu aveau nici casă, nici hrană, nici bani. Pe aceasta a chemat-o părintele Iosif la sine şi i-a zis: 

– Marie, iată, ţi-a trimis Domnul bani pentru o casă nouă. Cumpără tot ce trebuie şi începe lucrul. Eu voi plăti şi meşterii. Dar nu spune la nimeni, tată! 

După ce casa a fost gata, bătrânul a zis femeii: 

– Marie, vină la mine cu copiii. 

– Aceştia sunt copiii mei, părinte. 

– Dumnezeu să vă binecuvinteze, tată! 

Ori de câte ori venea văduva aceasta pe la mănăstire, bătrânul spunea ucenicei sale: 

– Maică Achilină, să dai Mariei din toate celea, să mănânce ea şi copiii ei! 

Când nu-i venea nici un sărac, părintele Iosif era mâhnit toată ziua. Către seară, zicea ucenicei sale: 

– Achilino tată, astăzi n-a venit nici un „avocat” la mine. Vină măcar sfinţia ta de gustă ceva. Mai cheamă şi altă maică. Să am ceva dat şi pe ziua de astăzi. 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 629-630)