Am promis să alergăm împreună spre Zorii Învierii. Postirea nu este numai o chestiune de însingurare, ci și una a comuniunii din care își capătă sens însingurarea. În urmă cu oarecare ani, pe când filmam pentru Bucuria Credinței cu prietenul Victor Dochia în Țara Sfântă, am socotit că trebuie să ne începem filmarea despre postire – exact despre Duminica alungării lui Adam din Rai – dinspre frumusețea plină de lumină a Mănăstirii „Sfântul Sava”. Ajunși acolo, nu mică ne-a fost surpriza să constatăm că mănăstirea își ferecase ușile și nimeni, în prima săptămână a postului, nu intra sau ieșea dintre zidurile ei ocrotitoare. Atunci am înțeles că memoria Bisericii nu este afectată de cotidian și că oricine vrea să își ia în serios chemarea de a fi omul lui Dumnezeu nu pregetă să șadă în tanica urmare a Aceluia pe care îl dorește. Mi-am adus aminte un text minunat din Triod – purtam cartea cu noi – și am deschis să reauzim împreună spusa Părinților pe care v-o reamintesc: „Călătoria virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă nevoiți intrați, încingându-vă cu nevoința cea bună a postului. Că acei care se luptă după lege, după dreptate se și încununează. Și luând toată întrarmarea Crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmașului, ca un zid nestricat ținând credința, și ca o platoșă rugăciunea, și ca un coif milostenia. În loc de sabie, postul care taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la Împăratul tuturor, Hristos, în ziua judecății” (Cântarea a 2-a, Laude, Duminica Lăsatului sec de brânză). Când am auzit dintâi acest text, am înțeles că sinteza postului este despre darurile prin care Hristos ne face postirea mai ușoară, ne-o apropie sufletește, ne-o dăruiește ca o nevoință cu dragoste nu ca o încercare după regula urii lumii. Nu, nu postim pentru că urâm lumea ci păcatul și nu pentru că vrem să ne arătăm altfel ci întocmai cu Hristos. Fără a fi niște creștini „conform” ci oameni vii, așezați pe o călătorie care, la început, adică azi, pare tare greu de definit. 

Biserica a așezat un soi de hotar liturgic drept început al postirii din această „călătorie a virtuților” spre Zorii Învierii. Astăzi nu se slujește Liturghia – de unde denumirea de zi „aliturgică” – iar slujba de seară ne-aduce la îndemână cuvintele pline de lacrimă și pocăință dar și de speranță ale Canonului celui Mare, scris de Sfântul Andrei Criteanul. E ca și cum ni s-ar fi oprit inima rugăciunii și ni se așează un stent la inima de duh a trăirii noastre, un tub extensibil de cuvinte vii introdus prin angioplastie în inima obosită a zilelor și preocupărilor noastre pentru a menține deschise arterele coronariene ale vieții duhovnicești – îngustate ori blocate pur și simplu – evitând angina sufletească ori oboseala cronică în care ne-am lăsat adânciți prin uitarea lui Dumnezeu. Inima rugăciunii este repornită prin textul plin de seva Raiului a canonului de pocăință, care ne și oferă parcă respirația postirii: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”.

Cât de simplu ne explică Domnul aceasta în cuvintele Duminicii ce am lăsat în urmă (Matei 6, 14-21) și care se încheie simplu: Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră! Postul este despre aflarea locului în care inima și-a agonisit comoara veșniciei. Și înțelegem cu realism luminat că, fără Hristos, de fapt, nu avem nici o comoară. Seara, la slujba dedicată zilei de luni, Evanghelia (Luca 21, 8-36) insistă asupra modului în care Domnul Iisus Hristos descrie pieirea lumii în care contemporanii Săi își credeau înveșnicită viața. Nu o face să-i înspăimânte, ci să-i încurajeze să lase inima lor în tainica grijă a lui Dumnezeu. Finalul lecturii este simplu și el: „Privegheați, deci, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriți să scăpați din toate acestea care au să vină și să stați înaintea Fiului Omului.” Postul este, astfel, o modalitate de a rămâne cu inima lipită de adevărata comoară care este Hristos Domnul. 

Zilele postirii trebuie să le privim ca zile ale redescoperirii puterii noastre de a rămâne oameni. Este exercițiul în care restabilim funcția fundamentală a gândirii omului. Aceea de a-și împlini echilibrul dinte vise și virtuți. Trecând dinspre chipul slavei la Asemănare. Chiar dacă poartă rănile păcatelor. Avem mereu tentația în a ne crede mai puternici decât suntem și ne premiem, uneori, în propria mediocritate încercând să facem față la provocarea de a fi vizibili. Într-o lume scăpată spre rău, răul te face mult mai vizibil decât binele. Binele, cât este el îngăduit, este parcă lăsat să lucreze pentru a pune în valoare... mai răul. În Evanghelia Duminicii prin care se marchează intrarea în Postul Paștelui, ni se propune aducerea aminte de izgonirea lui Adam din Rai. Dar propunerea prin care Hristos ne cheamă „Înainte” spre Raiul deschis rămâne la îndemâna noastră: iertare, postire și neagonisire (Matei 6, 14-21). Trei virtuți „scăpate” din grila de programe a lumii în care trăim. Uitate în uimirea dinaintea neiertării zeflemitoare, a consumului în exces și agonisirii cu orice preț. Uneori cu prețul nemuririi. Am spus des că avem de a face cu  un model de lume întins la maximum pe calapodul lui „ a avea” este astfel negat de Creator care ne îndeamnă la „ a fi”. Pentru aceea postim. Să vedem cum suntem!

Suntem, așadar, la hotarul de început al alergării noastre spre Zorii Învierii. Să nu vă temeți să vă recunoașteți slăbiciunea, când este, măsurând-o cu iubirea Mântuitorului și nu cârteala celor din jur. Să ne bucurăm împreună de Primăvara care înflorește virtutea iubirii. Și să mergem spre Ierusalim!