Să ne gândim la rugăciunea noastră, a voastră şi a mea. Gândiţi-vă la căldura, la profunzimea, la intensitatea rugăciunii voastre pentru cineva pe care-l iubiţi, sau cu privire la vreun lucru important pentru voi. Cât de deschisă este inima voastră! Întreg eul vostru interior este atunci recules. Înseamnă oare aceasta că Dumnezeu contează pentru voi? Nu! Înseamnă doar că obiectul rugăciunii contează în ochii voştri. Într-adevăr când veţi fi sfârşit rugăciunea voastră plină de pasiune, arzătoare şi vibrantă pentru cei pe care-i iubiţi, sau cu privire la situaţia ce vă preocupă, când veţi trece la cererea următoare mai puţin urgentă, dacă, deodată, vă simţiţi ca de ghiaţă, ce s-a schimbat oare? A devenit de ghiaţă Dumnezeu? A plecat El oare? Nu! Pur şi simplu, căldura, intensitatea rugăciunii voastre nu provenea din prezenţa lui Dumnezeu, din credinţa voastră în El, ci din gândul vostru pentru fiinţa iubită sau cu privire la preocuparea voastră, nu din gândul lui Dumnezeu. În aceste condiţii, de ce să ne mirăm că această absenţă a lui Dumnezeu ne mâhneşte.

Noi suntem  aceia care nu suntem prezenţi, care devenim de ghiaţă din clipa în care Dumnezeu nu ne mai interesează. De ce? pentru că Dumnezeu nu contează aşa mult! Dumnezeu poate de asemenea să fie „absent” şi în alte feluri. Atâta timp cât suntem reali, cât suntem noi înşine, Dumnezeu poate să fie prezent pentru noi şi să facă ceva din noi. Dar de îndată ce încercăm să fim ceea ce nu suntem, nu mai rămâne nimic de zis sau de obţinut, devenim un personaj fictiv, o persoană ireală şi de această prezenţă Dumnezeu nu se poate apropia.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 22-23)