Text și context

Plasat în cadrul unui capitol în care Hristos îi ceartă pe farisei pentru formalismul lor, episodul întrevederii cu femeia canaaneancă vine să vorbească despre consecvența în principii a Fiului lui Dumnezeu. Odată încheiat perdaful adresat reprezentanților Legii, Acesta pleacă înspre părțile Tirului și ale Sidonului. Cetățile cu pricina erau populate de oameni care aparțineau altor neamuri. După cum era de așteptat, credința lor nu era cea iudaică. Nu știm exact dacă Iisus a avut vreo altă interacțiune cu localnicii, ori ba. După modul în care se comportă cu femeia, e de presupus că nu.

Femeia

Peregrinarea prin cetățile amintite e întreruptă brusc. O femeie, a cărei fiică era posedată, dorește să discute cu Învățătorul. Să-I solicite tămăduirea ei. Spre a-i atrage atenția, strigă în urma Lui: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El pare, însă, a avea alte planuri. Pare. Căci, în realitate, așteaptă să vadă cum vor reacționa ucenicii.

Ucenicii

Stânjeniți de prezența ei, aceștia încearcă să medieze o eventuală întrevedere. „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”, Îl roagă ei. Ar dori să atragă cât mai puțin atenția. Cu atât mai mult cu cât sunt evrei care se perindă pe meleaguri păgâne. Iar acest lucru nu e bine văzut, din niciun punct de vedere. Nici cei din eamul lor nu s-ar bucura să știe că Cel pe care-L consideră un mare Prooroc se pângărește. Nici neamurile nu sunt fericite când iudeii își poartă pașii prin locurile în care trăiesc ei. 

Răspunsul Său nu le este favorabil. „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, li se spune. Cu alte cuvinte, sunt chemați să ignore prezența ei acolo. Ca și când acest lucru nu s-ar găsi într-o contradicție flagrantă cu principiile pe care El însuși Le-a propovăduit cu atâta ardoare în decursul vremii. Dialogul cu Apostolii pricinuiește o ușoară întârziere. O încetinire a ritmului. Aceasta e în avantajul femeii, care vine în viteză în direcția lor. Ajunsă în fața lui Hristos, I se închină. „Doamne, ajută-mă”, sunt vorbele cu care-L abordează. Direct. Fără introduceri. N-are timp de pierdut. Niciodată, o mamă a cărei odraslă e în suferință nu se va pierde în formalități. E în stare să se ia la harță până și cu Dumnezeu, dacă e nevoie. Fără ca Acesta să se supere. Căci durerea ființei căreia i-a dat viață e, în fapt, durerea sa. Amplificată de sute, dacă nu chiar de mii de ori. Nu mă credeți? Întrebați maicile care priveghează, uneori cu anii, la căpătâiul copiilor lor suferinzi și vă veți convinge.

Dialogul

Fiul rămâne pe poziții. Nu pentru că inima Lui ar fi împietrită. Dimpotrivă. Spre a vădi profunzimea credinței celei care-I stă înainte. Atunci când îi spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”, nu-I adresează vorbe măgulitoare. O jignește. O numește „câine”. Prin comparație, copiii sunt cei din neamul ales. Lor li se cuvine totul. Fără a li se cere să aibă vreun merit în acest sens. De fapt, Domnul dă glas anumitor gânduri care se învălmășeau, cel mai probabil, în acele clipe, în mințile discipolilor. Femeia nu se dă bătută. Înțelege sensul celor spuse. Nu pleacă bombănindu-L. Dimpotrivă. Răspunde pe măsură: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Cu alte cuvinte, arată că-și cunoaște locul și că ceea ce solicită nu-i nici peste puteri, nici obraznic. 

Fericit că a fost înțeles, Hristos îi laudă credința. De fapt, evidențiază frumoasa congruență care există între încredere, cunoașterea locului, ori a lungului nasului, cum ar zice românii, justețea solicitării și convingerea că Cel căruia i se adresează are puterea să-i rezolve problema. Ca atare, dorința îi este îndeplinită. Naratorul însuși ține să aducă mărturie cu privire la tămăduirea subită celei bolnave. 

În loc de concluzii

Lecturând astăzi, la distanță de două milenii paragraful care are în centru frumoasa minune, suntem chemați să înțelegem mai multe lucruri. În ipostaza femeii canaanence ne putem regăsi oricare. Că suntem părinți de prunci suferinzi, ori că ne dor nefericirile celor dragi. De fiecare dată când ajungem în fața Lui suntem aidoma ei. E important ca, precum dânsa, nici noi să nu ne descurajăm atunci când ni se pare că lucrurile nu se petrec cu repeziciunea dorită. Să nu ne simțim jigniți atunci când El ne încearcă sinceritatea și consecvența. Dimpotrivă. Se cade să fim direcți, onești și sinceri în rugăciune. Și statornici. Dacă o vom face, vom primi, aidoma ei, împlinirea celor dorite. Îndrăzniți!