Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicații. Tendința asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria și ne arun­că în mari și nenumărate necazuri. Numai de am înțe­lege și am renunța la „dreptatea noastră!”

Să vă spun o povesete legata de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului – dacă v-am mai spus-o să mă iertați – că face nu știu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbații lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv și l-a între­bat ce face de a fost reclamat. Și preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfințite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbați cam bețivi și cam agresivi și... Așa că le dau câte o sticluță de apă sfințită și le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfințită și să n-o înghiți, s-o ții în gură până adoarme. Și așa scăpau de ceartă și bătaie că nu mai puteau să des­chidă gura să-și facă dreptate...». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiți din nou, că nu-și face efectul; numai în gură își face efectul”.

Să ne imaginăm și noi, când ardem de dorința de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfințită și să tăcem cu rugăciune. Stau acolo așa și nu-mi mai fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate... Vom descoperi perspec­tive de o adâncime și o frumusețe nebănuite pentru săr­mana noastră minte captivă în conflicte fără ieșire...

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 26-27)